ZIUA SOȚIEI MELE

Azi, e ziua celei ce de-o viață mi-a fost alături, trăind cu drag și pace, trecând împreună, cu încredere, credință și armonie, cu bine, toate felurile de încercări – și n-au fost puține … 

Ea, Olga, soția mea, e cea care mi-a fost și-mi este, Iubită și Mamă copiilor, Bunică nepoților, Prieten de nădejde și Sfătuitor înțelept, Înger păzitor și Imbold pe Cale, dar, uneori, și cald și necesar domolitor al năvălniciilor mele explozive, de a luat în piept nedreptatea, ticăloșia, trădarea și nimicnicia! 

Prezența ei e așa pregnantă și de ”la locul ei” în mine, că nici nu mai știu exact, cât sunt eu și cât suntem ”noi”! Și e așa de bine și împlinitor … 

Mi-a fost, când am avut nevoie, în momente dramatice și/sau de cumpănă, imbold și sprijin de nădejde, cu sufletul, cu vorba și cu fapta, întotdeauna!  

Aș exemplifica cu un moment de un profund dramatism, care ei nu-i place să-l mai reamintesc, cu siguranță datorită suferinței ce-a trăit-o … Era în 20 Decembrie 1989, în plină Revoluție la Timișoara, eu, fiind împreună cu un grup mic de oameni – 13 – am dus tratativele cu fostul  Prim Ministru al României, ce a fost rimis la Timișoara, la fostul Comitet Județean PCR. Acolo, i-am cerut: Demisia lui Ceaușescu, a Guvernului, a lui, … Retragerea armatei din oraș, Eliberarea tuturor arestaților din Revoluție, etc. Nu uitați că șara, în mare parte, dormea încă! Am obținut atunci, dramatic, după amenințări cu împușcarea mea: Retragerea armatei din oraș și Eliberarea a 987 de arestați. Ceaușescu era încă președinte! La un moment dat, am reușit să dau un telefon, acolo unde bănuiam că va fi soția mea, dacă va afla unde sunt eu. Plângând, la telefon, m-a întrebat: ”De ce-ai făcut asta, tata?”, dar, la sfârșit, mi-a zis: ”Să știi că noi suntem alături de tine, și ai grijă să nu vă păcălească bandiții ăia!”  

Devotamentul, iubirea și solicitudinea sa, au fost adesea la limita sacrificiului, dar ea făcea totul cu căldură și bunăvoință, că păreau ușoare și firești! 

Să vă dau un exemplu de devotament și grijă: Încă din ultimele luni de sarcină, cu  primul băiat, Alin, și apoi după nașterea lui, pentru binele ei și al copilului, la dorința soției mele, ne-am mutat, pentru o vreme, la sat, la părinții mei, unde soția mea a avut parte de grijă și ajutor, ca din partea unei mame iubitoare, nu a unei soacre. Mama mea se purta cu soția mea, exact la fel de iubitor, cum se purta cu sora mea Lili, ca și când ar fi avut două fete, cu aceeași grijă și căldură. Atunci, sora mea nu era încă măritată și era profesor, la școala din sat. Lili, sora mea și Olga, au fost colege și de liceu și de facultate, înțelegându-se foarte bine, ca două surori.  

Deși pentru mine era nu ușor să fac naveta zilnic cu trenul, la Timișoara – dimineața mă trezeam la 3.40 și veneam înapoi, uneori, iarna, după miezul nopții – când trenurile întârziau mult –  prin zăpadă și viscol, ațipind un pic și trebuind să plec din nou – făceam asta cu elanul tinereții și bucuria de a fi zilnic, măcar puțin, alături de ea. 

Soția mea Olga, mă aștepta să vin, seară de seară, cu cele de trebuință, de toate felurile, și apoi dimineața, foarte, foarte de vreme, poate ne mai apucând să doarmă și ea, îmi pregătea  o cană cu lapte cald și ceva pe lângă, pachetul de mâncare pentru ziua ce începuse deja, și, fără a mă trezi, ca pe un bebelaș,  – eu dormind încă – mă dezbrăca de pijama și mă îmbrăca, de la chiloți, maiou, inclusiv cu pantalonii și în hainele de plecare, eu, după ce mâncam, mă spălam numai pe dinți și pe față și plecam repede, repede, prin noapte, la tren! Și asta zilnic! Doamne, răsplătește-o Tu, cu Harurile și Darurile Tale! 

Chiar dacă nu are nici un pic de sânge românesc – după tată e sârboaică, iar după mamă, are în sânge și Berlin și Budapesta și Tel Aviv – și-a crescut și ne-am crescut copiii în iubire creștinească de Țară, dar și de Lume, de oameni, de Creația Lui Dumnezeu! 

Poate ar fi elocvent să spun că, în urmă cu câțiva ani, ea trebuia să meargă la serviciu, de 1 Decembrie. Eram amândoi în mașină, mergea radioul, noi vorbeam, și, la un moment dat, Veta Biriș a început să cânte un cântec  de Țară și Suflet. Am constatat că am tăcut amândoi brusc și când ne-am uitat unul spre altul, ne curgeau la amândoi lacrimi de emoție și drag de Țară și Neam, pe obraji! 

Oriunde a lucrat, sau în orice conjunctură a fost singură sau am fost împreună, ea a fost permanent, un factor de coeziune și armonie. 

A avut și are, permanent, o vorbă bună, un surâs, un gând frumos, pentru oricine. Colegii, referindu-se la ea, unii către alții, îi zic: ”Mama Olga” sau altădată: ”Îngerul nostru bun”!  

Mă întrebam, de multe ori, cum o fi greșit Dumnezeu, să pună un prăpăgit ca mine, alături de ea? … 

Domnul să vă dea și să ne dea la toți: Mulți ani în Lumină!

Textul reprezintă punctul de vedere al autorului.

Ioan Savu

Ioan Savu

Ioan Savu - Timisoara

Post Views: 142