Sociologi în Comunism: Începuturile unei profesii fără statut.

                Sorin Mitulescu

Cartea pleacă de la amintirile a 25 de absolvenți ai secției de sociologie repartizați în 1975 în diverse locuri din țară. Conținutul acestor amintiri ca și interviurile suplimentare realizate cu o parte dintre semnatari, permit reconstituirea începuturilor unei profesii pe care autoritățile comuniste mai întâi au dat impresia că o acceptă și  chiar că o încurajază,  pentru ca  ulterior să încerce pe toate căile să o suprime. Care au fost reacțiile individuale (și mai puțin de grup pentru că solidaritatea ”victimelor” a lăsat de dorit) la această hărțuire – dar pe care nu toți au perceput-o ca atare, aflăm din paginile cărții. Comentariile pe marginea textelor evocatoare sunt realizate din perspectiva unei abordări de istorie orală. Amintirile câtorva cadre universitare care au funcționat la rândul lor în anii `60 și în deceniile următoare și s-au confruntat cu propriile frustrări, întregesc tabloul avatarurilor sociologiei în comunism.

Citind amintirile tinerilor sociologi, putem reconstitui culoarea socială a unor vremuri – anii `70 și `80 ai secolului trecut – care, în zilele noastre,  treptat se acoperă de nostalgie.

Anii `70 implicau o serie de oportunități dar și serioase restricții profesionale. Fiecare absolvent era obligat să parcurgă un stagiu pentru a-și putea definitiva profesia și a putea să aleagă ulterior și alte roluri apropiate de interes și abilități. Aceste repartizări erau efectuate în funcție de criteriul mediei absolvite  și a preferințelor manifestate de tinerii absolvenți. Nu rareoeori interveneau și alte cirterii : pile/intervenții neprincipiale, hazard, fundături birocratice.

Interviurile descriu prima perioadă  a începutului profesional ales în urma repartiției. Autorul identifică o serie de teme comune (variabile) în urma sintetizării acestora și realizează o sociologie a sociologilor. Principalele teme analizate sunt: 1. Repartiția guvernamentală: între realitate și mit, 2. Meseria de sociolog la locul faptei:probatea unei pregătiri profesionale adecvate, 3. Sociologul și Puterea: ingerințe, compromisuri, 4. Condițiile de viață (în timpul stagiului): locuințe pentru stagiari, lipsuri, aspirații, 5. Mobilitatea profesională a sociologillor și 6. Țara în anii 70 și aspecte de viață observate de sociologul practician.

Repartițiile disponibile vizau domenii și activități foarte diferite. De la activități de producție, în special unități industriale, de urbanism, turism, propagandă până la divertisment și cultură. Formarea sociologilor pe băncile și în bibliotecile universitare le-a oferit o serie de  elemente comune: instrumente de cercetare, imaginația sociologică, utilizarea funcției critice, raportarea factuală a unor probleme identificate și propunerea unor posibile soluții sau recomandări pentru diminuarea acestora. Cu toate acestea, pregătirea din facultate a omis să prevadă obstacolele ce vor fi întălnite la viitoarele locuri de muncă. Pe băncile amfiteatrelor domnea un optimism idealist și exagerat  de care profesorii sunt răspunzători.

Uneori repartiția reprezenta o oportunitate valorizată de instituțiile beneficiare, în special acolo unde decidenții au fost pregătiți cu informații despre profesia de sociolog și au fost conștienți de anumite probleme sociale cu care organizația se confruntă (motivație, flux mare de angajări/disponibilizări, transport, devianță etc.). În alte contexte tinerii sociologi se confruntau cu dificultăți de genul  dacă avem portar, putem avea și sociolog (cum se exprimă un director din acele vremuri), în special în contextul în care aceștia nu erau recunoscuți ca fiind utili,  mai ales acolo (și asta se întâmpla cel mai frecvent) unde nu exista nicio informație despre rolul potențial al unui profesionist din acest domeniu. Fiecare sociolog, într-o perioadă în care activitatea profesională era cvasi-necunoscută de către publicul general, pe lângă aspectele și problemele uzuale de adaptare la primul loc de muncă a trebuit să compenseze, în măsura în care i se permitea, sensul, semnificația și utilitatea acestei profesii. Unii au reușit și au dezvoltat instrumente de cercetare și au valorificat studii și interpretări asupra domeniilor în care au activat. Alții nu au reușit și au fost puși în situația de recalificare la locul de muncă prin acceptarea unor activități din alte sfere profesionale iar unii au renunțat să încerce să practice la locul repartizat profesia penntru care se pregătiseră.

Relația cu puterea, în special în sensul de interacțiune și mediere cu șefii organizațiilor unde au fost repartizați este reprezentată de trei situații principale: 1. Șeful/a este deschis/ă la activitatea sociologului, îi oferă mijloace instituționale și logistică necesare activității și utilizează rapoartele de cercetare/informațiile primite. 2. Șeful/a este refractară sau negaționistă în raport cu activității de sociolog și limitează desfășurarea activității prin recalificare la locul de muncă solicitând un alt tip de activitate considerată maiutilă (aici se muncește…). 3. O situație mai puțin tipică atunci când autoritatea este dezinteresată, aceasta nici nu promovează o activitate specifică dar nici nu limitează spațiul desfășurării. În acest context, sociologul, uneori singur în activitatea sa profesională, poate crea activități și proceduri de lucru inovative dar care, fără o convingere prealabilă, au riscul de a nu fi luate în considerare de către instituția pentru care lucrează. Au existat situații în care în momentul prezentării la locul de muncă pentru încadrare actorii locali nu cunoșteau existența unui astfel de rol în organigramă. În unele situații recomandările șefilor erau să-și găsească de lucru în altă parte

 

Condițiile de viață în timpul stagiaturii sunt reprezentate de parcursuri și diferențe sociale notabile în funcție de repartiția primită. Unii sociologi descriu situații privind calitatea condițiilor de viață prin accesarea unei locuințe sau migrarea într-o zonă geografică dorită. Alții au întâmpinat dificultăți: condiții insalubre de locuit, acces limitat la servicii și produse de bază, transport deficitar și chiar declanșarea unor situații personale problematice (un coleg sociolog descrie faptul că soția nu era de acord să-l acompanieze în orașul în care a primit repartiția și (în consecință) a renunțat la avantajele unei repartiții).

Mobilitatea profesională era realizată în special către alte domenii: presă, instituții militare unde își puteau valoriza abilitățile dobândite sau direct către alte profesii care necesitau o perioadă nouă de formare. Sociologii generației `75 consideră că existau relativ puține variante pentru mobilitate. Aceștia identifică ca important capitalul social, înțeles mai mult sub forma de relații personale și cunoștințe și mai puțin sub forma de recunoaștere profesională.

Narațiunile și interviurile nu surprind sociologul în momentele sale în care poate profesia a contribuit la anumite aspecte negative ale vieții cotidiene dar, printre rânduri, permit observarea unor frici sociale ale tinerilor sociologi din anii  `70 prin descrierea unei lipse a unității profesionale, a unor traiectorii profesionale pe care le pot urmări sau pe care le pot aspira, care au fost așezate ulterior printr-un context mai mult personal decât instituțional precum și o serie de rețineri și forme de auto-cenzură prin care sociologia din acele vremi și-a redus (forțat) funcția critică.

Ce ne spun textele-amintire ale sociologilor de atunci? Ceea ce iese în evidență este diversitatea opiniilor, dovada vie că realitatea social-economică a fost și este construită de miriapode de variabile. În cadrele de atunci, comunismul autohton și dinamica-i instituțional-industrială nu era tușată doar în negru. Evident, sunt prinse în volum foarte multe referințe vizavi de non-profesionalismul și slaba performanță a unor oameni din epocă, caracterul obtuz al sistemului etc. Dar nu doar asta-i norma. Sunt multe alte aspecte ce dau imaginea unui regim complex, dinamic, o societate care arăta cu mult diferit la 1975 în comprație cu România de după război.

În primul rând România era o societate ce trecuse printr-un amplu proces modernizare economică, de industrializare, iar acest aspect schimbase radical fața țării, inclusiv în ceea ce privește structura socială a epocii respective. Chiar tinerii sociologi de atunci surprind aceste realități cotidian-industriale. Spre exemplu, Luminița Filofteia Pally ajunge la laboratorul de Ergonomie și Psiho-Sociologie al Combinatului metalurgic din Câmpia Turzii, uzină cu 30 de mii de angajați la acea vreme. În epoca uneven development post-1989, cu orașele mici și medii ajunse deșerturi economice, a vorbi de un oraș relativ mic ce are zeci de mii de angajați într-o fabrică pare pură utopie.

Ce ne spune L.Pally, amintindu-și de vremurile de atunci? Laboratorul unde a fost angajată cuprindea un psiholog, un (alt) sociolog și trei cadre medicale, acesta fiind dotat cu aparatură ultraperformantă similar institutelor de profil din Germania (p. 42). Directorul Stanatiev, modest ca studii, era „remarcabil de inteligent și înțelept în strategia lui managerială” (p. 43), acesta fiind foarte generos și preocupat de problemele oamenilor (p. 47). Deși fără studii superioare, acesta recrutase cei mai competenți ingineri ca directori adjuncți sau ingineri șefi. Se mai amintește de veniturile mari („salariile erau fabuloase. …aveam primă lunară, primă trimestrială, iar al 13-lea salariu era cu adevărat un salariu.” – p. 46) și de locuințele noi-nouțe care se construiau pentru populația orașului și pentru absolvenții ce poposeau în micul oraș clujean. Parcă este un pic diferit comparativ cu povestea mainstream post-1989 despre dezastrul pe linie în deceniile ante-1989.

Paul Păcuraru, omul politic de mai târziu, ajuns la Centrala Industrială Navală Galați (CINSN), scrie negru pe alb: „Dar, cu mâna pe inimă pot spune că era imposibil, pur și simplu era exclus, să promovezi, fie și ca șef de atelier, ca să nu mai amintesc ca șef de secție, de birou, de serviciu sau ca director, dacă nu dovedeai calități organizatorice și manageriale certe!” (p. 149). Similar cu ce întâlnise L. Pally la Câmpia Turzii, laboratorul de psihopsihologie industrială era ultra dotat pentru selecție profesională și pentru o gamă largă de examinări (p. 146).

Un alt absolvent, Nicanor Teculescu, angajat la Plopeni, povestește despre cei 20 de mii de muncitori de acolo („…uzină mare, salariu mare. …Trăia foarte bine acea parte a clasei muncitoare” – pp. 164-173). Sociologul uzinal Ion Tița Călin, ajuns la Șantierul Naval Constanța, a văzut acolo platforme de montaj, docuri, hale de producție dotate cu utilaje și linii de fabricație moderne și a rămas compleșit: „Când am dat cu ochii de acele minunății tehnologice, vă spun cu mâna pe inimă că m-am simțit ca un pitic în țara titanilor. Eram copleșit de atâta măreție!” (p. 177).

Desigur, nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Lucurile nu arătau peste tot așa. Sunt foarte multe referințe negative, de la sistemul de relații și pile, situația privilegiată a activiștilor de partid, de parcă nu ar fi la fel și acum, disprețul anumitor șefi pentru meseria de sociolog, una pe care o considerau inutilă etc. Amintirile foștilor absolvenți descriu o România complexă, într-o continuă evoluție și transformare. A discuta despre România ante-1989 într-o manieră pur ideologizată, fără pic de nuanțe, așa cum s-a făcut multă vreme în cele peste trei decenii scurse de la sfârșitul acelei perioade, nu este doar non-productiv, dar este și împotriva regulilor minimale de analiză și imparțialitate din zona științelor socio-umane. Nu este calea corectă prin intermediul căreia vom cunoaște România acoladei comuniste.

Sunt multe aspecte intersante cuprinse în paginile volmului. Sociologii de atunci  făceau analize –Influența stilului de conducere asupra randamentului în muncă, Studiul posibiliătților de reducere a accidentelor de muncă prin utilizarea bioritmurilor (Ligia Rizea ce a lucrat în Valea Jiului), demersuri pentru înființarea unor cabinete de sociologie a muncii industriale (la Caracal), se introduseseră tehnici moderne de calcul (Galați) etc. Și dacă „foarte puțini dintre cei care au produs texte de amintire a începutului lor în profesie s-au plâns de lacune ale pregătirii în facultate” (p. 212), asta arată că amintirile foștilor absolvenți sunt cu atât mai sugestive, de luat în seamă. Involuntar, textele din volum rezumă o idee simplă: lentila ideologică nu este niciodată calea prin intremediul căreia putem cunoaște o societate, o epocă istorică. După cum trebuie repudiată orice știință apologetică, similar, mereu trebuie să refuzăm simplele maniheisme ca mijloc de înțelegere a lumilor sociale.

Textele sunt instructive pentru că acestea surpind părți din realitatea economico-socială a sistemului de atunci. Volumul încapsulează o mică parte din microcosmosul unei societăți hiper-centralizate, acesta fiind interesant și ca exercițiu antropologic. Lucrarea poate reprezenta și un îndemn profesional pentru alți tineri sociologi, de a încerca să fie solidari și perseverenți în contact cu realitățile uneori potrivnice. Indiferent de aspectele ideologice, politice, domeniul de ocupație urmărit, temerile și conflictele de moment, sociologul va fi parte integrantă a comunității iar o comunitate de sociologi va permite profesionistului să identifice sprijin, acceptare și promovare pentru activitățile pe care le desfășoară.( O sinteza)

________________________

* Mitulescu Sorin, București, Editura Tritonic , 2021

           Textul reprezintă punctul de vedere al autorului.

CV

Născut la București în 1952 din părinți funcționari cu proveniență din mica burghezie de provincie interbelică. A urmat cursurile Liceului Mihai Viteazu din București, apoi sectia de sociologie a Facultății de filosofie din același oraș. După absolvire, în 1975 a lucrat ca cercetător sociolog până în 1990. În cadrul noilor organizări postdecembriste a trecut  pentru o perioadă la activități administrative în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului, contribuind la constituirea primelor servicii publice pentru tineret. Responsabil peentru programe de educație non-formală și schimburi internaționale de tineret a intrat în contact profesional cu instituții europene și organizatii internaționale din acest domeniu. Până în 2010 a fost o bună perioadă corespondent național al Consiliului Europei și Comisiei Europene pe domeniul politicilor de tineret. Din 2001, după susținerea tezei de doctorat a revenit la activitatea de cercetare și la cea didactică universitară.

A publicat mai multe lucrări și cursuri universitare în domeniul educației non-formale, politiclor de tineret, politicilor europene precum și în tematici mai teoretice cum ar fi metodologia cercetării în științe politice, antropologia culturală, studiile europene, istoria socială. În ultimii ani s-a apropiat de cercetarea din câmpul istoriei literare, abordând-o din perspectivă politică și interculturală, cu aplicație mai ales la spațiul vecinătății estice. Totodată a fost atras de problematică depășirii moștenii comuniste în privința mentalităților și moștenirii culturale.