Roșia Gretei Thunberg

         Stăteam într-o zi pe balcon și priveam cerul. Nori albi, ca niște bucățele călătoare rupte direct din barba lui Moș Crăciun, pluteau fără grabă și parcă fără sens pe ecranul albastru al infinitului

         Chiar în acel moment de intensă poezie cosmică trăită din fotoliul meu de răchită, o pasăre neidentificată intră pe fereastra larg deschisă a balconului și se așeză direct pe pământul din ghiveciul meu cu lămâi. Recipientul de lemn, masiv, adăpostise, într-adevăr, solul artificial al unui lămâiaș, pe care voiam să-l îngrijesc și să-l ajut să rodească, dar el, îndărătnicul, ca să-mi facă, probabil, în ciudă, a ales să se usuce. Drept răzbunare, îl scosesem de acolo si-l aruncasem la tomberon.

          Pasărea aceea ciudată, extrem de colorată, dar liniștită, se așezase chiar pe pământul în care fusese lămâiul și, spre stupoarea mea, slobozi, exact în centru, un găinaț destul de consistent.

         – Uș, nerușinato! am izgonit-o eu, ridicându-mă revoltat în picioare.

         Și, fiindcă tot mă ridicasem, am acoperit cu o lopățică de pământ excrementul, apoi am dat să intru în casă.

       – Ce ai ascuns acolo? m-a întrebat de după perdea soția, care zărise gestul meu de pisică ușurată.

        –  O comoară, draga mea, i-am răspuns eu, glumind.

         Nu știam, nici n-aveam de unde să știu, că îmi ieșise de fapt  un porumbel din gură. 

        Au trecut câteva zile bune fără niciun eveniment remarcabil, când, într-o seară de aprilie, ieșind pentru o gură de aer urban pe balcon, am descoperit că în ghiveciul meu răsărise ceva straniu exact pe locul in care poposise cu un scop anume pasărea aceea rătăcitoare. Am examinat cu atenție și am constatat cu o mare bucurie că era vorba despre o plantă.

        În zilele următoare, am început să ies din ce în ce mai des pe terasă, curios să aflu cum evoluează vegetația noii ființe – și plantele sunt ființe, nu-i așa? – născute cu voia oarbă a întâmplării pe singura suprafață de pământ pe care am deținut-o vreodată.

         În momentul în care am ajuns la concluzia indubitabilă că aveam în ghiveci un fir de roșie, am început să mă îngrijesc cu toată atenția și mai ales cu toată dragostea de evoluția lui.  M-au ajutat foarte mult desele intrări pe internet în căutarea ultimelor noutăți  apărute în tehnologia cultivării tomatelor, oprindu-mă, desigur, la roșia românească.

          Sigur, n-aveam niciun argument să cred că sămânța slobozită din pântecul păsării fusese una provenită dintr-o tomată autohtonă, dar cum planta dezvoltată din ea se afla la mine, în balconul meu românesc, nu mai permitea niciun dubiul în privința naționalității ei.

          Roșia crescu mult, ireal de mult, până aproape de plafonul balconului, orientându-se obsesiv spre soarele care venea cel mai mult din partea stângă a încăperii.

          Nici nu mai știu câte găletușe de apă am cărat din baie, ca să nu mai zic câte repetate reproșuri primeam cotidian din partea consoartei.

         – Te duci toată ziua bună ziua la roșia aia, la mine nici nu te mai gândești!

         – Lașă, scumpa mea, o să mă ocup tot timpul de tine imediat după campania de recoltare! o amăgeam eu.

         – Ce recoltare? Nu vezi că nici măcar n-a înflorit?

          Ca și cum a vrut să-i facă în ciudă, chiar a doua zi, roșia mea a etalat nu mai puțin de șapte flori încântătoare.

          M-am îmbrăcat în grabă, am luat o cutiuță goală și am coborât în parcul din fața blocului, pentru a face rost de câteva albine. Pe cele prinse le-am  băgat în cutiuță și, sus, le-am slobozit chiar în fața florilor mele, pe care ele le-au și polenizat cu frenezie.

          A sosit și ziua în care a apărut primul rod. Am fost mândru de el. mai ales că toate celelalte flori se dovediseră infertile, așa că toată atenția mea s-a îndreptat spre nodul acela verde în care se profila cea mai frumoasă roșie crescută vreodată pe balcon din lume. 

          Acesta era visul meu și el prindea tot mai clar contur, în pofida unor uneltiri ale soției pe care am auzit-o într-o zi bolborosind:

        – Dar-ar dracu să dea în roșia ta afurisită!

        Foarte urât din partea ei.

        Momentul coacerii a produs în sufletul meu cele mai mari satisfacții din ultimele trei decenii de cumplite dezamăgiri.

        Tot timpul petrecut în preajma irealei zămisliri din pântecul unei pasări ciudate și din pământul meu, toate eforturile de o vară întreagă, nu puteau să nu dea roade.

        Roșia mea se cocea într-o zi cât altele într-o săptămână. 

        In momeentul în care ea a devenit roșie-roșie, am decis ca recoltarea, urmată de un consum ritualic de grup, să se facă în prezența unui public, restrâns, desigur, dar cât de cât avizat.

         Joi, 16 septembrie, la orele 15,00, copilul unei vecine, ales special de mine, a întins, la semnalul meu, mânuța dreaptă spre rodul din vrej.

        În chiar clipa în care degetele lui erau la câțiva milimetri de fruct, acesta, spre stupoarea celor prezenți, soția plus cei mai buni vecini, se despică în două și făcu să apară chipul inconfundabil al cunoscutei activiste ecologiste Greta Thunberg. 

        Ea a zâmbit protocolar și a rostit în românește:

       – Ai trișat, domnule Manea!

       S-a așezat o tăcere vinovată peste mica asistență, iar copilul culegător aproape că a început să plângă.

I se strecoară în suflet ca un pui de șarpe în gura desc       – Noi voiam să-ți acordam Premiul Nobel pentru Roșia Ecologică, dar s-a constatat că dumneata ai trișat cu nerușinare. Să știi că te-am monitorizat clipă de clipă, de când ți-am trimis pasărea și până acum.

         – Nu-i adevărat, n-am trișat! am sărit eu. Am îngrijit-o ca un tată, am fost chiar și după albine!

        – Da, dar în data de 26 iunie, la orele 21,16, ai aplicat la baza plantei  22 de grame de metabisulfatcromhidrogenatdepotasiuselenizat. Inadmisibil!

         După ce pufni puternic a dezamăgire și revoltă, Greta dispăru, iar roșia se închise imediat așa cum fusese.

       In același moment, o pasăre mare, ciudată,  năvăli pe balcon, se repezi asupra roșiei și porni cu ea în cioc spre ceruri.

       – Acum te poți ocupa și de mine, dragule? mă trezi soția din năucală.

 

       – Numai după ce voi afla cum naiba a învățat Greta Thunberg limba româna…

Textul reprezintă punctul de vedere al autorului.

Ion Manea

Ion Manea

Universitatea București, Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, absolvent 1975.
Repartizat la Galați, sociolog la Direcția pentru Probleme de Munca si Ocrotiri Sociale, transferat din 1979, la Combinatul Siderurgic, la Laboratorul de psihologie si sociologie industrială.
Din 1980, ziarist, editor, redactor șef (ziarul „Acțiunea”) în presa locala din Galați. O scurta perioada redactor șef adjunct Editura Porto Franco, Galați.
Vasta activitate publicistica în oraș si în țară, cu precădere în presa literară, cu apariții în revistele „Antares” și „Porto Franco”, Galați, „Plumb’, Bacău, „Ex Ponto”, Constanța, „Convorbiri literare”, Iași, „Argeș” și „Cafeneaua literară”, Pitești, „Vatra veche”, Cluj, „Contemporanul – Ideea Europeană”, București.
Autor a 10 volume de proză, eseuri, poezie, critică literară, publicate la edituri din Galați si București.
Mai multe premii literare naționale, printre care Premiul special al Radioteleviziunii Române, obținut la Festivalul „Constantin Tănase” din Vaslui în 1981.
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România si al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est.

Post Views: 81