Și atunci s-a înființat Poliția Luminii…
Trecuseră aproape trei luni de când apăruseră în cartierul nostru întins de-a lungul Dunării, ca o alternativă un pic mai dinamică și mai gălăgioasă a bunilor mei concetățeni la solemnitatea molcomă a fluviului, primele semne ale unei lumini ciudate, de niciunde venind și, de fapt, de peste tot, fără un epicentru anume și fără nicio finalitate explicită.
Poliția Luminii a fost instalată la parterul Palatului de Navigație, în locul unui magazin cu obiecte de lux pe care nu le cumpăra aproape nimeni.
Ce se întâmplase de fapt?
Pe la sfârșitul iernii, a început să se reverse deasupra cartierului o lumină stranie, alta decât cea a Soarelui. a Lunii sau a oricărei surse existente.
Luminarea s-a produs discret, aproape pe neobservate, și numai acumularea progresivă a intensității a început să producă îngrijorare, la început una mai mult patetică, cine ar avea ceva împotriva luminii?, dar, mai apoi, din ce în ce mai serioasă.
– Ce ne facem, vecine, cu această lumină? De unde vine ea și de ce? se întrebau oamenii din blocurile de locuințe de pe strada Portului, dar și de mai departe, dw prin casele bătrâne și igrasioase din vechiul cartier.
– Pe mine nu mă deranjează câtuși de puțin, intervenea altul. De când e lumina asta, plătesc mult mai puțin la Electrica, doar pentru aparatură, n-am mai aprins vreun bec de multă vreme.
– Da și, în plus, noaptea poți să mergi unde vrei, totul e iluminat aproape la fel ca ziua, adăuga altcineva.
Lucrurile însă nu stăteau chiar așa. Dincolo de unele avantaje imediate neașteptate, lumina clandestină producea tot mai multe perturbații serioase în economia și administrarea cartierului, precum și a unei zone înconjurătoare destul de vaste, mergându-se până dincolo de Dunăre spre Munții Măcinului, care, noaptea, apăreau uneori ca și cum ar fi fost puși sub lumina reflectoarelor, dar și în spate, în oraș, până dincolo de el, spre satul Odaia Manolache, oprindu-se, nu se știe de ce, chiar in fața dispensarului, acesta, din păcate, rămânând în întuneric.
Oficialitățile locale trebuiau să raporteze la centru cauza și consecințele fenomenului, or, nimeni nu știa nimic precis despre acestea.
Presupuneri și numai presupuneri.
Unii văzuseră, cu doar câteva zile înainte de primele licăriri invadatoare, o farfurie zburătoare deasupra Lacului Brateș.
– A stat acolo, deasupra, cam 20 de minute, a declarat la sediul Poliției Luminii unul dintre martori. Și, la un moment dat, a coborât spre lac și s-a scufundat. Poate luminează de-acolo, din apă! a mai spus el,
Alții credeau că lumina vine dintr-o invazie de licurici africani care zboară la mare înălțime, în timp ce alții, majoritatea femei, erau de părere că ea este produsă de un praf stelar care circula sub formă de nori invizibili deasupra cartierului.
Erau și păreri cu totul și cu totul fanteziste, cum fusese aceea emisă de un călugăr de la Mănăstirea Metoc, de pe deal,, care credea că lumina venea chiar de la el, întrucât tocmai se întorsese de la Muntele Athos. S-a și oferit pentru măsurarea lucșilor pe care îi emana, dar nu l-a luat nimeni în seamă.
Când lumea era cuprinsă de febra luminii și nimeni nu știa ce va urma și mai ales cum se va termina toată povestea, a apărut în cartier o femeie extrem de bătrână, cu un chip luminos însă, bine încadrat într-o basma verzuie, care nu era altcineva decât soacra unui marinar căsătorit, cu mulți ani în urmă, cu o bulgăroaică.
– Degeaba căutați în altă parte, lumina asta vine din casa unui om înțelept de pe aici! Acolo mergeți să cercetați! a zis ea.
– Sunteți rudă cu Baba Vanga/ a întrebat-o o vecină de-a fiicei..
– Categoric, nu! a răspuns bulgăroaica, aruncându-i o privire stranie.
Dar cei de la Politia Luminii au trebuit să ia în calcul si această ipoteză, nu de alta, dar telefoanele de la București sunau tot mai des și dincolo se auzea, răstită, aproape țipată, aceeași întrebare:
– Ați lichidat lumina, nepricepuților?
Presați și de administrația locală, polițiștii luminii s-au constituit în grupe de câte trei și au început să ia la cercetare casă cu casă, apartament cu apartament.
În scurt timp, în cartier s-a instituit teroarea.
– De ce ne caută pe noi de lumina? Cu ce drept intră ăștia în casele noastre? se întrebau revoltați oamenii.
Unii au făcut reclamații la Procuratura Generală, dar răspunsurile erau evazive, în timp ce polițiștii aveau mandate de percheziție în alb, pe care le completau pe loc în fața cetățenilor vizitați.
Nici urmă de izvorul luminii. Să fi fost baba aia nebună?
Chemată de urgență la sediu, la Palatul de Navigația, bătrâna bulgăroaică a zis:
– Căutați unde v-am zis! |Adevăr grăiesc eu vouă.
Adevăr, adevăr, dar de unde izvorăsc nenorociții de lucși clandestini?
La apartamentul 18 din blocul Bistrița 1A, a răspuns un bărbat în vârstă, cu niște plete albe, până peste umeri, cu ochelari cu multe dioptrii și cu un pix albastru în mână.
– Am venit să te căutăm de lumină! a zis polițistul șef, comandantul grupei.
– Lumină? La mine nu este nici mai multă și nici mai puțină decât la alții. Dar, vă rog, poftiți și cercetați!
Cei trei polițiști fură întâmpinați de un apartament aproape gol, doar pereții, toți pereții, erau acoperiți de rafturi de bibliotecă în care se odihneau mii de cărți de toate categoriile. Lumina, aceeași lumină pe care o căutau ei, arunca deasupra rafturilor un fel de aură, ca și cum cineva ar fi vrut ca volumele acelea rânduite frumos să fie cât mai bine puse în evidență.
În mijlocul camerei de zi, se afla o masă simplă, acoperită de o mușama care avea imprimată un fel de hartă a cerului, pe care se afla o carte mare deschisă. Sub lumina încăperii, polițistul șef citi cu glas tare, un text subliniat cu roșu:
„Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!”. Și a fost lumină”.
Polițistul mai citi o dată și apoi întrebă:
– De când e cartea asta deschisă la aceasta pagină?
– Cam de la sfârșitul iernii, domnule! Studiez cu migală acest pasaj. E pasiunea mea de-o viață.
– Care va să zică, dumneata ne-ai băgat în belea! mai zise polițistul și închise brusc cartea. Un norișor de praf mai putu fi văzut ridicându-se, după care se făcu întuneric, întunericul dintâi.
Unul dintre polițiști aprinse lanterna și toți trei porniră spre sediu, pentru a întocmi procesul verbal și a primi decorațiile de rigoare.
– Să nu mai ții niciodată cărțile deschise! strigă peste umăr comandantul norocos și, în gând, trase o înjurătura zdravănă: „Mama voastră de înțelepți!”..
Universitatea București, Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, absolvent 1975.
Repartizat la Galați, sociolog la Direcția pentru Probleme de Munca si Ocrotiri Sociale, transferat din 1979, la Combinatul Siderurgic, la Laboratorul de psihologie si sociologie industrială.
Din 1980, ziarist, editor, redactor șef (ziarul „Acțiunea”) în presa locala din Galați. O scurta perioada redactor șef adjunct Editura Porto Franco, Galați.
Vasta activitate publicistica în oraș si în țară, cu precădere în presa literară, cu apariții în revistele „Antares” și „Porto Franco”, Galați, „Plumb’, Bacău, „Ex Ponto”, Constanța, „Convorbiri literare”, Iași, „Argeș” și „Cafeneaua literară”, Pitești, „Vatra veche”, Cluj, „Contemporanul – Ideea Europeană”, București.
Autor a 10 volume de proză, eseuri, poezie, critică literară, publicate la edituri din Galați si București.
Mai multe premii literare naționale, printre care Premiul special al Radioteleviziunii Române, obținut la Festivalul „Constantin Tănase” din Vaslui în 1981.
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România si al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est.