Capitolul I 

PREMIZE GNOSEOLOGICE 

Începutul mileniului doi, pentru această societate umană, a fost unul extrem de controversat, cu numeroase evenimente istorice și multiple conotații în alte zone de interes. Un haos aparent domina lumea într-o perioadă în care se încerca o anumită etapă a ordonării lucrurilor, a realizării unei noi și relative stabilități statale, religioase, economice și sociale. Nu putem invoca cu claritate o paradigmă a acelor vremuri, ci doar unele încercări singulare și izolate pentru a controla un anumit tip de putere și pentru a realiza anumite stabilități  plurivalente. 

Precedentul mileniu a lăsat istoriei o serie de evenimente și personalități, care în exprimări diferite și-au pus amprenta asupra acesteia, fără a rezolva definitiv provocările continue la care erau supuse o multitudine de popoare aflate în arealul geografic al Europei. 

• Primele trei secole ale primului mileniu impun o expansiune maximă a Imperiului Roman în Europa, dar și limitele de ordin multiplu pentru gestionarea noii situații geostrategice. Unitatea politică, administrarea provincială, imperiul și federațiile de cetăți, unitatea culturală, integrarea religioasă, modul de viață au reprezentat preocupări majore în această existențialitate reală a imperiului./1/ 
• Problemele existențiale menționate erau dublate ( începând cu ultimele două secole î.e.n) de o tot mai accentuată criză spirituală, filozofică și religioasă, generată de începutul dezmembrării culturii și civilizației grecești, în consonanță cu primele manifestări de slăbiciune și inconsistență a acțiunii romanilor în diversele provincii și regiuni imperiale. 

Într-o primă etapă, K. Armstrong ne trimite cu câteva mii de ani în urmă: “La început… oamenii recunoscuseră o singură Divinitate Supremă, care crease universul și orânduise de departe viețile oamenilor… Aspiră la Dumnezeu prin rugăciune, crezând că El îi veghează și îi va pedepsi pentru fărădelegi. Totuși, e bizar că El este absent din viața lor de zi cu zi, că nu există un cult al Lui care să îi fie dedicat, iar chipul Lui nu este niciodată reprezentat”./1a/ 

După acest … început, urmează perioada și mitologia zeilor antici. 

În toate tratatele de istorie a lumii, a Europei, a religiilor și credințelor religioase, etc. care contează, demersul acestora începe odată cu societățile umane și a diverselor forme de spiritualitate divină asociată acestora. Istoricii, antropologii, filozofii, teologii  și sociologii consemnează o multitudine de zeități la fiecare popor, subliniind în fiecare situație analizată o anumită constantă: existența unui zeu suprem, o expunere în mentalul colectiv de Zeul Zeilor, sunt asociați în majoritate cu Soarele…  

Criza care se prefigura în acel spațiu temporal al spiritualității (religios și filozofic) va dura secole,  va determina schimbări profunde de ordin religios în zona Europei și a Orientului Mijlociu. Asistăm la amurgul zeilor, pe un fundal de confruntări și contradicții conceptuale și de dogme aproape fără de sfârșit, cu multe contestații sau aprecieri asupra unor categorii de divinități. Apariția creștinismului nu presupune doar o acceptare a unei noi ordini spirituale, ci și o imensă și îndelungată activitate de ordin organizațional și spiritual, controversată uneori în plan pragmatic. Prima Evanghelie după Marcu apare la aproape patruzeci de ani după evenimentele în care a fost implicat Hristos. K. Armstrong aduce o serie de clarificări pentru etapele de început ale creștinismului. /1b/ 

• După anul 312, Împăratul Roman Constantin devine adeptul  creștinismului, toate acțiunile sale viitoare purtându-se sub acest stindard. În anul 315 proclamă creștinarea întregii Europe, de la Constantinopol până în Țara Galilor. Convoacă Conciliul de la Niceea (325) pentru clarificări doctrinare și realizarea unei unități a lumii creștine./2/ Acest dialog între elitele creștine nu a reușit să impună unitatea deplină mult dorită. 

• Odată cu intrarea în secolul V, mileniul I asistăm la un proces de prăbușire și dezmembrare a Imperiului Roman, cu toate consecințele istorice, sociale si religioase de rigoare. Într-o analiză sumară două sunt cauzele principale adeseori invocate. Luptele, conflictele, războaiele, nemulțumirile, diverse dispute religioase, tendințele de autonomizare în interiorul provinciilor și regiunilor romane ( care erau extrem de neomogene din punct de vedere etnic), dar și între acestea și puterea centrală.  

• Odată cu secolele IV-V începe un val masiv de migrații a unor popoare barbare din estul și nordul Europei: ostrogoții, vizigoții, burgunzii, vandalii, alanii, gepizii, anglii, saxonii, francii, etc. Impactul acestora, după creștinare, va fi major în configurarea viitoarelor state din Europa Occidentală./3/ 

• În  anul 800, Dinastia Merovingienilor pune bazele primului stat centralizat al francilor. ”Carol cel Mare este încoronat Împărat al Apusului, la Roma, de către Papa Leon al III-ea, în ciuda protestelor Bizanțului”/4/. Se realizează unele reforme. În paralel, sărăcia, foametea, epidemiile și bolile fac ravagii, nu doar în ținutul francilor, dar în mare parte a Europei. Moartea lui Carol cel Mare determină o luptă pentru putere care se încheie cu dispariția Dinastiei Merovingienilor. Alături de Carol cel Mare, Otto I trebuia să ducă poporul creștin spre mântuire. Papa, în spectrul ordinii spirituale, iar împaratul în perspectiva ordinii temporale. 

• Așadar, mileniul I impune mentalului colectiv: un proces îndelungat care a asigurat o finalizare aproape completă a creștinării populațiilor europene și a popoarelor barbare invadatoare. Începe o etapă sinuoasă, dificilă și controversată (în condițiile dualității Roma/ Constantinopol) de afirmare a primelor state feudale, sub formă de regate, dublate de afirmarea unor elemente de referință ale aristocrației nobiliare și a unei categorii sociale speciale, cavalerii. Împăratul Roman Constantin cel Mare și mama sa Elena ( care vor fi ulterior beatificați) au inclinat definitiv balanța trecerii de la religia politeistă la cea creștină (monoteită), în care el însuși, ca împărat, se autointulează “episcopul din afară”, fiind echivalentul unui apostol. Cealaltă personalitate de referință este Carol cel Mare (Karolus Magnus), care, conform unor istorici și cercetători, are în ascendența sa genealogică pe Iisus. În plan social asistăm la începutul unei explozii demografice, cu un spectru social la nivelul minim al supraviețuirii pentru majoritatea populației, dar și persistența a numeroase conflicte sociale și militare. 

Sub aceste auspicii de ordin religios, organizațional și social debutează mileniul II, în care o parte din evenimentele și fenomenele menționate persistă. Se configurează tot mai pregnant o creștinătate latină și una greacă, cu toate consecințele ce decurg din această stare. Din multe puncte de vedere, dar mai ales religios, asităm la un proces de divizare a Europei (ca și în prezent) decât la o construcție istorică și organizațională unitară. 

Inevitabilul se produce în 1054, prin Marea Schismă care determină separarea definitivă a Romei de Costantinopol. Deși fundamentele medievale a multor state  ce încep să se afirme pe harta istoriei la începutul milenilui II au multe conotații comune (Spania, Portugalia, Anglia, Imperiul Roman de apus, etc.), este dificil să evaluăm impactul acestei schisme prin raportare la acele adnotări temporale. Derularea evenimentelor în următoarele secole vor clarifica unele aspecte, dar și apariția altora care vor afecta biserica catolică. 

O Europă divizată religios în primul secol al acestui mileniu asigura elementele definitorii ale declanșării unei crize  de ordin sistemic și existențial pe continentul european. 

Pornind de la acest context incongruent, în Europa începe un lent demers de revigorare economică, dublată de o expansiune demografică importantă. Se căutau soluții, chiar și de ordin geopolitic și militar. 

Capitolul II 

CRUCIADELE 

În 1095, Papa Urban al II –lea cheamă la cruciadă. Predica de la Clermont a Papei, în favoarea cruciadei, este descrisă amănunțit de T. Asbridge*. Entuziasmul este aproape general. Împărați și regi, înalți clerici, aristocrația și nobilimea, cavalerii, clasele de mijloc în formare și oamenii simpli susțin chemarea papală. Motivația generală era una simplistă și pe înțelesul tuturor. Ocuparea Țării Sfinte din mâinile păgânilor! O chemare ce reprezintă mai degrabă un interes geopolitic, motivația religioasă apărând oarecum în subsidiar. Mulțimile și elitele vremii au înțeles mesajul papal. Vreți acces la locurile sfinte, vom ocupa prin război Țara Sfântă. 

Pe cine reprezentau păgânii în Țara Sfântă? Un răspuns oarecum surprinzător: ”…Ei i-au găsit pe locuitorii săi împărțiți din punct de vedere al credinței între islamism și un număr mare de erezii creștine (monofizitismul, nestorianismul și altele), toate acestea din urmă înfățișând strădanii preislamice ale sufletelor siriace de a curăța creștinismul de ideile și formele lui elene… Ca urmare a cruciadelor acest process a fost deviat… Din ruinele unei societăți siriace moarte s-au născut două societăți islamice, cea arabă și cea iraniană”/5b/. Să nu îi uităm pe evrei! 

Revenind la solicitarea papală, motivație generală invocată nu decriptează și alte interese sau obiective concrete, dacă ele au existat. Istoricii, cercetătorii, lumea academică și universitară s-au aplecat cu atenția gnoseologică necesară pentru identificarea și a celorlaltor “chemări pragmatice” ale cruciaților de rang înalt. 

Putem identifica o definiție pertinentă a cruciadei? Desigur. ”Termenul de cruciade este atribuit în mod curent acelor expediții militare occidentale pornite din inițiativă papală și cu binecuvântarea papei, pentru a cuceri, a menține sau a recuceri regatul creștin al Ierusalimului. Vom folosi aici acest termen într-un sens mai larg, înțelegând prin el întreaga activitate războinică a creștinătății occidentale dusă la frontierele ei în perioda medievală a istoriei Occidentului. Adversarii au fost islamul în Spania și Siria, dar și creștinătatea rivală din Imperiul Roman de Răsărit, și barbarii păgâni de la frontirele nord-estice ale Europei”/5/. Viziunea completă oferită de reputatul istoric A. Toynbee ne permite un alt tip de introspecție în interiorul evenimentelor care au marcat aproape două sute de ani începutul acestui mileniu. Declanșarea primei cruciade era inevitabilă, sfârșitul acestora imprevizibil și indeterminat temporal. Și istoricul I. Weiss constata că cele șase cruciade au avut ținte diferite, chiar dacă unele erau complementare: Țara Sfântă (prima, a treia și a cincea), Bizanțul ( a patra), Egiptul ( a șasea), iar ultima a reprezentat înfrângerea cruciaților la Accra (1291) și cucerirea cetății de către mameluci /6/. 

1. Eliade, printr-o conturare de eshatologie și politică, oferă o interesantă perspectivă asupra cruciadelor și consecințelor acestora: ”…Cruciadele au constituit un fapt de prim ordin în istoria medievală. Înainte de începutul cruciadelor, centrul civilizațieinoastre  segăsea în Bizanț și în țările Califatului Arab. Înaintea ultimilor cruciade, hegemonia civilizației trecuse în Europa Occidentală… Ceea ce ne va reține vor fi semnificațiile religioase ale cruciadelor” /7/. Nuanțele geopolitice și religioase sunt clar exprimate.** 

Consecințele cruciadelor, în timpul desfășurării lor, dar și la finalitatea acestora le-aș plasa,  utilizând o metaforă: de la agonie la extaz și invers. Într-o culegere de studii incluse în volumul Cruciadele (cercetători francezi), C. Morrisson revendică în contul consecințelor pozitive: obținerea unor avantaje economice și financiare (incipiența unui sistem bancar-s.n.), dezvoltarea comerțului, acces la unele tehnologii necunoscute în Europa, suprapunerea unor elemente de artă orientală în diversele creații artistice ce vor urma, etc. /8/. K. Ralls invocă prima participare a Cavalerilor Templieri la cruciada a doua (1147-1149), reprezentând un nou simbol și o primă simbolistică de grup militar organizat, pregătit și antrenat, cu echipamente militare distincte și uniforme pentru toti acești combatanți./9/*** 

1. Asbridge, într-o lucrare amplă,Cruciadele, are un ultim capitol intitulatMoștenirea cruciadelor. Riguros și analitic, bazat pe fapte și evenimente, prin subtitlurile invocate, ne plasează mental într-un trecut dur, sângeros, cu multe sacrificii, în care familiile regale europene au fost reprezentate la cel mai înalt nivel, cu un entuziasm nedisimulat, dar care în final au prăbușit o întreagă strategie (dacă a existat!?) de ocupare permanentă a Țării Sfinte în decursul celor aproape două sute de ani: Cauze și consecințe, Un conflict diferit de oricare altul?,  Explicațiile victoriilor și ale înfrângerilor, consecințele în lumea medievală (Estul Mediteranei, Vestul Europei), Influențele târzii, Principiile paralelismului cu cruciadele, Islamul modern și cruciadele…./10/ 

Unele studii invocă și cruciada săracilor și a copiilor în suma celor două sute de ani. Au fost evenimente istorice oarecum controversate, dar nu își găseau rezonața în acest eseu. 

Până la acest punct al demersului am utilizat informații istorice minimale pentru a configura contextul la care ne raportăm pentru atingerea scopului propus. Abordarea cruciadelor din perspectiva filozofiei istoriei.  

Vom resuscita analiza prin introducerea în ecuația evaluării a două noi grupe de vectori de referință. 

Din start, cruciadele au avut obiective multiple (vizibile/invizibile): 

• Religioase ce țin de creștinătatea catolică. 
• Militare, cu obiectiv precis de a ocupa Țara Sfântă. 
• Geopolitice, de extindere a influenței în zona Mării Mediterane și a Orientului Apropiat 
• Demografice, generate de creșterea accentuată a populației în partea Occidentală a Europei. 
• Istorice și arheologice, de recuperare și descoperire a cât mai multe artefacte, manuscrise, opere de artă, etc. ce aveau legătură cu începuturile creștinismului, cu divinitățile acestuia, cu perioada de tranziție, etc. 
• Tehnologice, prin poziționarea Ierusalimului ca un important centru comercial (nu doar cu bunuri de consum) între Orientul Îndepărtat, Orientul Mijlociu și Europa. Interesul (de exemplu) pentru praful de pușcă era unul real. 
• Secrete, inițiate și susținute de Vatican prin Ordinele religioase ce acționau în zonă: Prioria Sionului, Ordinul Cavalerilor Templieri (1128), Ordinul Cavalerilor Ospitalieri, deveniți ulterior Ordinul Cavalerilor de Malta, Ordinul Cavalerilor Teutoni. Misiunile acestora sunt necunoscute, învăluite în mister, susceptibile de a crea multe speculații, legende, personaje celebre, etc. Am două certitudini. Discreția absolută (și atunci și în prezent) a activităților și acțiunilor Prioriei Sionului. A doua observație face trimitere la Ordinul Cavalerilor Templieri (sau Ordinul Templului)****. Militar, au fost eroii de sacrificiu care au susținut diverse formațiuni militare regale și nobiliare în cinci cruciade. Dincolo de comportamentul militar de excepție a acestora, le putem atribui un început incipient funcțional de activități bancare.  Se pare că unele descoperiri importante de ordin istoric, religios și arheologic, dar și complementaritatea înțelegerii altor culturi cu care au intrat în contact generațiile de cavaleri templieri, peste ani, i-au facut vulnerabili la acțiunile Vaticanului și a regelui francez Filip cel Frumos. Să nu fim naivi! Celebra “comoară a templierilor” pe care nu prea a văzut-o nimeni nu se rezuma doar la “grămezi de aur și pietre prețioase”. Să punem în balanța evaluării și posibile documente, artefacte, alte descoperiri, etc. care pot contura mai aproape de adevăr începuturile creștinismului, rolul și locul diverselor personaje și divinități implicate, etc. care puteau intra în coliziune cu susținerile oficiale ale bisericii catolice din acea epocă. Suprimarea brutală a Ordinului s-a produs în 1312 (Bula Papală Vox in Excelso), iar Marele Maestru, Jacque de Molay și alți cavaleri templieri au fost arși pe rug, ca eretici, după un prim proces politic din istorie (18 martie 1314). Este necesară încă o remarcă. ”…Este ciudat că goticul (sau marea aventură arhitectural ezoterică) izbucnește brusc, fără pregătire, în secolul al XII-lea și dispare în același moment cu templierii, numeroase monumente rămânând pe totdeauna neterminate” /11/ 
• Mitologice, în sensul în care nu trebuie să explice, dar creștinismul în lungul drum al emancipării și dezvoltării sale a preluat, cu subtilitățile specifice, o parte a reperelor de referință ale mitologiei antice. Să exemplificăm. La Conciliul de la Niceea (325), Împăratul Constantin cel Mare (inițial politeist, atunci monoteist) propune ca stabilirea Sfintei Sărbători de Paște să se raporteze la echinocțiul de primăvară (21 martie), una din cele mai importante sărbători ale religiilor politeiste antice, după aprobarea unei formule de calcul. Acceptat! Solstițiul de iarnă (25 decembrie, după calendarul iulian) era o sărbătoare majoră la romani, numită saturnalii (de la planeta Saturn). În ziua solstițiului (ultima a sărbătorilor) aveau loc manifestări speciale. Între altele, se aprindeau multe lumânări, se înmânau cadouri… Coincidență sau nu, în aceeași zi, 25 decembrie, este și Crăciunul la toate popoarele creștine. Să nu uităm crinul, simbolul trinității babiloniene, (Nimrod -Samiramida – Tammuz), anterior trinității creștine, obeliscul legat de puternicul și ultimul zeu-faraon de pe Pamânt, prezent și în Piața Sfântul Petru din Roma…. 

Al doilea grup de vectori include domeniile științifice care permit analize raționale, logice și pragmatice privind cruciadele. Se deschid perspective interesante. 

• Din perspectiva teologiei creștine (catolice și ortodoxe), a islamului 
• Din perspectiva istoriei 
• Din perspectiva societăților secrete 
• Din perspectiva sociologiei 
• Din perspectiva psihologiei sociale și de grup 
• Din perspectiva masoneriei 
• Din perspectiva teoriei conspirațiilor 
• Din perspectiva filozofiei istoriei 
• Din perspectiva filozofiei 
• Din perspectiva mitologiei 
• Din perspectiva jurnalismului 
• Din perspectiva cercetării pragmatice (de teren) 
• Alte perspective 

CAPITOLUL III 

FILOZOFIA ISTORIEI. UNELE CONSIDERAȚII 

Pentru a ajunge la un deznodământ logic asumat se impune o tratare a cruciadelor în totalitatea lor. Inițiate și asumate de papalitate, dincolo de retorica specifică acelor timpuri, am putut evalua complexitatea multiplă a obiectivelor acestora și intui unele consecințe pe termen mediu și lung chiar în structura referințelor fundamentale ale spiritualității creștine. Rațiunea, substanța (este rațiunea ceea ce prin sine și în sine dă ființă și persistență întregii realități) și conținutul (esențialitate și adevăr material pe care îl dă activităților sale spre prelucrare) vor fi conceptele care asigură viziunea filozofică hegeliană asupra istoriei, în particular asupra cruciadelor. A existat o lungă dispută filozofică asupra continuității/discontinuității filozofiei între etapa medievală și cea postmedievală a existențialității noastre. F. Copleston ne sugerează că ambele variante trebuie luate în considerare. “… Vechea accentuare a discontinuității se datora în principal eșecului de a recunoaște că a existat în Evul Mediu vreo filozofie care să merite acest nume. Recunoașterea ulterioară a existenței și importanței filozofiei medievale a produs o accentuare a continuității”/12/. 

Depășind criza disputei, o serie de gânditori (din toată Europa Occidentală), neafiliați Universităților creștine, încep un proces continuu de lansarea a unor teze, speculații și lucrări originale aparținând zonei de preocupări ale filozofiei, în noul context postmedieval. 

Filozofia clasică germană este un punct de referință esențial. G. W. F. Hegel, acest Newton al filozofiei, are preocupări majore privind mersul istoriei. Pentru a înțelege mecanismele complexe ale istoriei gândirii ei, Hegel impune o tipologie proprie în abordările de ordin istoric (prezentare schematică): 

ISTORIA: 

• Istoria nemijlocită 
• Istoria reflectată: 
• Istoria generală 
• Istoria pragmatică 
• Istoria critică 
• Istoria conceptuală 
• Perspectiva filozofică /13/ 

Pentru Hegel, filozofia istoriei reprezintă istoria gândirii ei. Din această perspectivă Hegel impune, în centrul viziunii sale, rațiunea ca un concept central cu trimitere inițială la Anaxagoras. ”Întrebarea despre determinarea rațiunii în ea însăși coincide, în măsura în care rațiunea este privită în raport cu lumea, cu întrebarea despre ultimul scop al lumii… Două aspecte sunt de examinat în această privință… Conținutul acestui scop ultim, determinarea însăși ca atare și realizarea ei” /14/. Preocupările lui Hegel cu privire la istorie vizează doar zona spiritului, deși lumea înglobează atât o componentă psihică, cât și una fizică (externă). Hegel include în natura spiritului determinările abstracte ale acestuia, mijloacele folosite de acesta pentru conformarea ideii sale, identificarea structurii care permite desăvârșirea spiritului în interiorul existenței. Natura spiritului este generată de libertatea acestuia, percepută ca singurul adevăr al spiritului. La nivel de conștiință, două lucruri trebuie separate: ”..întâi faptul că știu, și al doilea rând ce știu. În conștiința de sine ambele coincid deoarece spiritual se știe pe sine însuși. El este judecarea propriei sale naturi și totodată activitatea de a ajunge la sine și astfel de a se crea, de a se face ceva, ce este în sine”/15/. Coordonatele teoretice invocate permit  o extrapolare a acestor abstractizari la istoria universală care are prezenta ”…expunere a spiritului în elaborarea cunoașterii a ceea ce el este în sine… La fel, manifestările inițiale ale spiritului conțin în mod virtual de pe acum întreaga istorie.”/16/ 

Această perspectivă epistemologică de abordare a istoriei impune un ciclu abstract, oarecum subiectiv, în care fiecare istoric poate asigura o anumită relativitate și inevitabilitate a demersului său științific, raportate la ideologie și comportamente societale. Dincolo de această considerație, meritul lui Hegel este că ”dă o definiție pătrunzătoare istoriei filozofice, de fapt filozofiei sau teoriei istoriei. Ea este înfățișată de Hegel ca o necesitate a minții, care reușește să descopere sufletul conducător al întâmplărilor și faptelor și nu simpla lor ordine exterioară” /17/. Este una din primele încercări  de dezavuare a empirismului sociologic și a pozitivismului istoric. Nu există păreri unanime în această ascendență spirituală hegeliană a istoriei. Cele patru coordonate raționale care permit analiza abstractă a istoriei în manieră hegeliană includ: Rațiunea, Spiritul, Libertatea, Ideea. 

CAPITOLUL IV  

HEGEL ȘI CRUCIADELE 

S-a ajuns în situația în care doctrina creștină se plasa într-o poziție abstractă de un ermetism total. Hegel introduce, în concordanță cu proprie teorie, nevoia de conștiință de sine, “faptul că știe, cât știe…” (vezi Capitolul III) pentru o nouă perspectivă de evaluare, din interiorul dogmei, a altei percepții individuale. “Hristos, Acest om a dispărut, existența sa temporală este un dat al trecutului, adică ceva mai mult reprezentat… Dar cum îl are totuși biserica pe Hristos ca pe Acesta? “/18/. Cina cea de taină, înțeleasă ca slujbă religioasă relevă viața, suferința și moartea adevăratului Hristos. În acest context Dumnezeu este doar o entitate spirituală, cu o prezență în exterior, generând o diversitate infinită. Prezența lui Hristos este una ce poate interveni într-o mulțime de evenimente, dar divinul apare doar în minuni. Hegel constată că divinul nu mai are în acest context o formă generală, ci reprezintă o modalitate singulară. 

• Filozoful german se întreabă de ce își dorește biserica altceva, fără să se dezică de sine. Tot el oferă și răspunsul; “ Ostia supremă exista în nenumărate biserici… Hristos este trassubstațializat în prezență singularizată…”/19/. Într-un eseu, cu referire la mitologia antică (The Obelisk) subliniam nevoia acestei relaționări optime între ordinea divină-ordinea umană: ”Clarifică funcționalitatea dualității ordine divină-ordine de stat. 
• Dumnezeu este nemuritor. Când intervine moartea unui zeu întrupat, un alt zeu întrupat îi ia locul. 
• Continuitatea ordinii divine este asigurată”. /20/ 

Cruciadele au mobilizat creștinătatea neunită pentru ocuparea Țării Sfinte. Au reușit și au transformat-o temporar în regat latin. Se impune o observație. În toate studiile parcurse se invocă, chiar și prin similitudine, aceeași sintagmă: ocuparea Țarii Sfinte, care includea în principal Ierusalimul și arealul geografic din proximitatatea acestuia. Nu sunt menționate direct (poate nu dispun de toate informațiile) despre ce locuri sfinte erau interesați. A fost o simplă eroare de comunicare? Pentru că dilema hegeliană și dorința mai puțin explicită a creștinătății pentru pelerini, că acolo își vor găsi armonia abstractă între manifestarea divinității – ordinea umană și echilibrul spiritual individual par așezate în construcții diferite. 

Cruciații și pelerinii au găsit Sfântul Mormânt gol: “Dar în mormânt zace punctul autentic al convertirii, căci în mormânt zace întreaga vanitate a senzorialului. La Sfântul Mormânt se stinge orice vanitate de păreri”/21/. Această locație sfântă golită de conținut nu a permis creștinătății relizarea acelui liant între cele lumești și cele veșnice. Hegel oferă consistența abstractă necesară  din perspectiva filozofiei istoriei: “Acesta, ce era de căutat este numai existența subiectivă, și nu un lucru exterior, că Acesta este elementul de legătură dintre temporal și veșnic, este existența spirituală pentru sine a persoanei… Omul trebuie să caute în sine pe Acesta care este de natură divină…”/22/. 

Această constatare impune o soluție abstractă definitivă privind consecința majoră a cruciadelor. Sfântul Mormânt nu a mai reprezentat o preocupare majoră pentru Occident. Din perspectiva spiritualității creștine, liderii acelor vremuri nu dispuneau de toate clarificările necesare, atât în procesul de declanșare a cruciadelor, dar mai ales a consecințelor pentru creștini de ordin spiritual la nivel individual… Faptul că știi, cât știi… Sfârșitul cruciadelor a obligat biserica catolică să preschimbe sensul libertății creștine într-o servitute, iar sensul spiritului divin și al religiei a fost invertit. 

CAPITOLUL V  

UNELE CONCLUZII 

• Abordarea cruciadelor din perspectiva filozofiei istoriei este una dintre oportunitățile teoretice de cunoaștere și evaluare a acestora. Această perspectivă nu exclude nicio altă oportunitate similară. 
• Fenomenul cruciadelor ce a marcat zona Europei Occidentale și a Orientului Mijlociu se află într-o corelație directă cu interesele bisericii catolice de la începutul celui de al doilea mileniu. 
• Obiectivele cruciadelor au fost multiple, deși formal se dorea accesul pelerinilor creștini la monumentele sfinte localizate în Țara Sfântă. 
• Fără a afecta dogmatica catolică, introspecția propusă de Hegel, prin raportare la cruciade, îți propunea să clarifice din perspectivă spirituală liantul omului cu Dumnezeul creștin și cu Hristos. (…faptul că știu, cât știu..) 
• Cruciadele au adus în prim planul fenomenelor istorice, cu impact major pentru mai bine de nouă secole, Ordinul Cavalerilor Templieri sau Ordinul Templului. 
• Încheierea epocii cruciadelor a avut consecințe multimensionale în toate sferele activităților politice, economice, financiare, militare, dar și acelora ce erau înglobate în sfera ordinii divine creștino-catolice. 
• Ocuparea Constantinopolului (primul război creștino-creștin) de către cruciați (1204) a slăbit ortodoxia creștină, în perspectiva ofensivei otomane ce va urma. 
• Cruciadele au oferit o nouă viziune de ordin geopolic privind locul și rolul Mării Mediterane în ecuația zonală de referință. 
• Sfârșitul cruciadelor nu a însemnat sfârșitul războaielor și conflictelor militare din Europa Occidentală.