Ecloziune istorică

În ziua de 17 ianuarie 2019,  pe la orele șapte dimineața, doamna Cleopatra Ripeanu a depus un ou de toată frumusețea pe canapeaua albastră din sufragerie, devenind, fără niciun fel de tăgadă, prima femeie-ouătoare, nu numai din Galați, dar și din întreaga istorie a omenirii.  

Povestea însă începuse cu mult timp înainte, mai precis acum vreo cinci ani, într-o răcoroasă dimineață de octombrie, când domnul Aurel Ripeanu, A. Ripeanu,  cum îi plăcea să semneze, tânăr șomer, a declarat comesenilor de la crâșma „Trei țigani” din cartier, în fața unei halbe cu bere: 

– Începând de astăzi, îmi voi dedica tot timpul, dar absolut tot timpul, confecționării unei perechi de aripi! 

– Dar ce-ți veni, nu ți-ajung picioarele? întrebă șăgalnic, pe fondul surprinderii generale, un tovarăș de băutură,  

– Domnilor, am avut un vis. În mijlocul lui, mi s-a arătat chiar Dumnezeu, „Scoală!”, mi-a zis, „Că grea misiune ai de îndeplinit”. „Care, Doamne?”, am întrebat. Și atunci mi-a poruncit să-mi fac niște aripi, că mare prăpăd de ape va veni și că nu va scăpa de potop decât ființa zburătoare, oricare va fi ea. 

– N-oi fi tu al doilea Noe! își continuă interlocutorul zeflemeaua. 

– Nu! Eu eu sunt A. Ripeanu, iar cine are urechi, să audă! a răspuns el și s-a ridicat de la masă, ieșind și trântind ușa după el, nu înainte de a striga din prag: 

– Când mă  veți mai vedea, voi avea aripi, domnilor!  

Și așa a fost… . 

În primăvara lui 2017, cam pe la începutul lui martie, oamenii din cartier aveau să vadă pe deasupra blocurilor cu patru etaje o arătare greu de definit. Două aripi albe, uriașe, purtau la o înălțime rezonabilă un trup destul de bine legat, terminat cu picioare lungi, încălțate în niște cizme în formă de coadă de rândunică și început cu un cap sub fruntea căruia, cine avea o privire mai ageră, putea descoperi, fără niciun dubiu, ochii căprui și foarte apropiați de nas ai domnului A. Ripeanu. 

– Zbor! striga el din toți rărunchii, iar cei care-l zăreau de jos sau de la balcoane aveau toate motivele să-l creadă.  

Da, Aurel Ripeanu, A. Ripeanu, cum îi plăcea lui să semneze, zbura. 

Dincolo de spectacol, grave probleme se puneau acum atât în fața municipalității, cât și în fața zburătorului însuși. 

Primul și cel mai grav aspect era că domnul A. Ripeanu nu avea autorizație de zbor. Pe urmă, după cum se va dovedi în următoarele zile, el zbura în toate direcțiile, pe unde îi voiau aripile, ducea gunoiul decolând direct din balcon, trecea de-a lungul Dunări, când în amonte, când în aval, se avânta și dincolo, ca să cumpere, după cum a declarat el,  pâine de vatră de la brutăria din satul Pisica, o lua apoi spre Turnul de Televiziune și se învârtea în jurul lui, făcând viraje spectaculoase și ocheade la ferestrele restaurantului din vârf, spre bucuria consumatorilor, pentru ca, la înapoiere, să zăbovească câteva clipe, dacă era meci,  deasupra Stadionului Central,  aruncând o privire de ansamblu asupra jocului și reținând de pe tabela de marcaj scorul de la meciul Oțelului. Nu mai vorbim despre zborurile spre mall-uri și super-market-uri, cele de deasupra Lacului Brateș și de-a lungul Prutului, delectând, în acest ultim caz, cu fâlfăitul aripilor sale albe, nu mai puțin de două state românești în același timp. 

Comisia Municipală de Supraveghere Aeriană a declarat însă, prin purtătorul ei de cuvânt, că domnul A. Ripeanu este un om liber și că se poate deplasa fără nicio restricție pe cerul intra și extravilan, mai ales că, după cum se știa, firma locală de transport urban se confrunta cu mari dificultăți financiare, iar autobuzele de pe trasee erau din ce în ce mai rare. 

– E chiar foarte bine ce face el, un călător în minus, domnilor, ar fi declarat primarul. 

Între două zboruri  ocazionale, Aurel Ripeanu intra destul de des în crâșma din cartier, unde, pe la sfârșitul lui august, a spus: 

– Pasăre sunt, nimic din ce e păsăresc nu mi-e străin și, ca majoritatea regnului meu, voi fi nevoit să emigrez în țările calde!    

Ceea ce s-a și întâmplat pe 28 septembrie. 

În acea zi, cu lacrimi în ochi, – cei care aveau binoclu au putut vedea clar picăturile mari slobozite pesta case și arbori – omul înaripat a făcut un rotocol de adio deasupra cartierului, s-a închinat cu aripa dreapta și a pornit hotărât spre sud, traversand Dunărea în doar opt minute. 

Câteva zile la rând, prima migrație a domnului A. Ripeanu a fost îndelung comentată, lansându-se serii întregi de ipoteze si pronosticuri („Nu-l vom mai vedea niciodată, adio, scump concetățean!” era deviza generală), dar, în scurt timp, lumea avea să se preocupe de  cu totul alte probleme, mai ales că la orizont se arăta deja Crăciunul și chiar apăruseră primii brazi în piață. 

Pe 17 aprilie 2018, spre stupoarea și bucuria tuturor, domnul A. Ripeanu s-a întors. Dar nu singur. Alături de el, zbura cu grație o tânără femeie, zveltă, cu ochi negri, pătrunzători și cu tenul destul de închis. 

– Este soția mea, Cleopatra Ripeanu,  ne-am cunoscut în sudul Egiptului, la plajă, pe malul stâng al Nilului. Sunt mândru de ea, mai ales că este un fel de prințesă, fiind, cu acte doveditoare, urmașa îndepărtată a reginei Cleopatra, cea de-a XCVIII-a în succesiune, și a unuia dintre Cezar sau Antoniu, nu se știe încă precis care.  

– Vă rog s-o respectați! a mai adăugat el în aceeași crâșmă din cartier, unde își bea, între două zboruri, berea din halbă, cu ajutorul unu pai,  mâinile fiindu-i imobilizate în aripi.  

Lumea s-a învățat repede cu Cleopatra și a îndrăgit zborurile în doi, foarte asemănătoare cu evoluțiile la dublu la patinaj artistic pe gheață, dar mult mai spectaculoase, mai ales că, în cazul lor, o cădere ar fi fost cu totul și cu totul dezastruoasă. 

A venit apoi ziua marelui anunț pe care domnul A. Ripeanu l-a făcut la adunarea generală extinsă a locatarilor, în prezența presei: 

 – Soția mea, Cleopatra, s-a ouat. Acum clocește în sufragerie pe canapeaua albastră și abia așteptăm momentul ecloziunii. 

În chiar acea clipă, își făcu apariția în pragul încăperii însăși Cleopatra, care aproape țipă, într-o română aproximativă: 

– Aurele dragă, avem un fiu! Ce nume să-i punem? 

– Icar al II-lea! 

Și așa apăru pe lume fiul unic al singurelor ființe umane înaripate, de la Dedal și fiul încoace. 

Mai târziu, mult mai târziu, Icar al II-lea a emigrat definitiv în Egipt, revendicând tronul faraonilor, ca urmaș extrem de îndepărtat al Cleopatrei și al unuia dintre Cezar sau Antoniu, nu se știe încă precis care, și fiu direct prin ecloziune al Cleopatrei a  XCVIII-a și al lui A. Ripeanu I. 

The text represents the point of view of the author

Ion Manea

Ion Manea

Universitatea București, Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, absolvent 1975.
Repartizat la Galați, sociolog la Direcția pentru Probleme de Munca si Ocrotiri Sociale, transferat din 1979, la Combinatul Siderurgic, la Laboratorul de psihologie si sociologie industrială.
Din 1980, ziarist, editor, redactor șef (ziarul „Acțiunea”) în presa locala din Galați. O scurta perioada redactor șef adjunct Editura Porto Franco, Galați.
Vasta activitate publicistica în oraș si în țară, cu precădere în presa literară, cu apariții în revistele „Antares” și „Porto Franco”, Galați, „Plumb’, Bacău, „Ex Ponto”, Constanța, „Convorbiri literare”, Iași, „Argeș” și „Cafeneaua literară”, Pitești, „Vatra veche”, Cluj, „Contemporanul – Ideea Europeană”, București.
Autor a 10 volume de proză, eseuri, poezie, critică literară, publicate la edituri din Galați si București.
Mai multe premii literare naționale, printre care Premiul special al Radioteleviziunii Române, obținut la Festivalul „Constantin Tănase” din Vaslui în 1981.
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România si al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est.

Post Views: 17