IOAN PALICI
risipire*
cineva deschide poarta
poftindu-ne înlăuntru pentru întâia oară
lespezile miros a ploaie și bătrânețe
cauți din ochi un loc liniștit
și îi zărești umărul alb
luminat de soare o clipă
ca o iederă sălbatică e zâmbetul
legându-ți sufletul într-o coroană
cu flori uluitor de suave
ai dori să dormi peste carnea ei caldă
visând cum se desface în somn
picături parfumate
care vântul le poartă
absent și tăcut departe
păpuși din fildeș*
mă gândesc adesea la noi
cei dintr-un trecut prăfuit
și atât de fraged că de multe ori
mi-e teamă să nu stric în vreun fel
personajele adunându-mi gândurile
prea strâns în jur
ca un lanț parfumat și nostalgic
când ele se mișcă asemeni unor păpuși mari
cu obrajii pictați în roșu
făcând reverențe elegante
servind ceai și prăjiturele dulci
vorbesc în șoaptă privind amurgul rece
oftând adesea când vântul se furișează
prin îmbrăcămintea ușoară
rănindu-le carnea albă ca fildeșul
noapte și liniște*
îmi vorbești despre vină
și păcatele cum ne învăluie tiptil
ca niște șobolani dansând speriați
peste umbrele noastre
zâmbești obraznic umezindu-ți buzele
în timp ce povestesc ceva tulbure
suntem cumva departe și viața se ferește de noi
făcând volute maiestuoase
încerci să-ți faci loc îmbrâncind moale
individul ce stă la rând înaintea ta
șoptind că nu ai timp
cineva pleacă pentru totdeauna
și dintr-o dată s-a împlinit vremea
iar noaptea o să muște adânc din suflet
cinema paradise**
în vara aceea nu s-a întâmplat mare lucru
parcă se oprise vremea
așa cum inima câteodată
când apărea cu sandalele desfăcute
și părul umed lăsat pe umeri
rămâneai toropit lângă ea așezată cuminte
răsfoind o vreme
primele pagini într-o revistă lucioasă
apoi cineva din casă o chema împacientat la cină
făcea că n-aude
ascusă după iedera coborâtă din balcon
du-mă la cinema
să ronțăim caramele șoptea luându-mi mâna
și indienii au îngropat comoara în lacul de argint
trei zile săptămâna aia
după care cădea berlinul
apoi pictorul ăla se plimba cu balonul
urcat tare sus
de unde oamenii păreau furnici nervoase
cum erai tu după ce sărutai pielea la ceafă
apoi s-a făcut rece și tare uscat
privind cum flutură mâna
din trenul urnit ca o leneșă reptilă.
din altă lume**
lui Josef Thierjung
întreba de ion poetul
fiecare dată când revenea în țară
și cum pe vremuri i-a dus caietul în care
erau traduse câteva texte beatles
unde a scris poemul haios
despre capra electrocutată
povestea cum au băut bere la o terasă
răsfoind ziarul timpul
și îi lăsase ceva bani
acontul pentru așteptatul pe atunci întâi volum
pomenea de unul cratiță
poreclit troggs
după ce urlase cum engezii ăia
apoi ne căra plictisiți noi
să filmeze pe unul tarzan
pensionar la spital
cerșind hârtie și creioane ascuțite
pe baba eva uscată de vreme
proptind cazanul de țuică
ori vreo aiurea poveste de-a lui tulli
omul care zăcuse cuminte pe fundul
unei fântâni uscate
noaptea întreagă bucuros că picase acolo
cu pachetul de țigări în buzunar
ori rusalin ce tocmai încropise o lunetă
din niște ochelari cu ramă de os
și multă altă lume zănatică
ori doar amețitor de tristă
pisica
doctorului schrödinger**
era o stare trăsnită
suspendată în echilibrul incert
cu demnitatea rănită
pisica doctorului schrödinger așteptă
privind stăpânul cum apropie gânditor
țigara de buze
savurând fumul dulce
suntem înaintea vremurilor crispate de acum
și gândul că poate muri e firesc
dar lucrurile se desfășoară
numai în mintea noastră
blana cenușie și ochii sticloși
vor dănui cât ne-o închipuim
tolănită între perne
visându-se acolo
vegheată de un personaj familiar
uneori mofturos
când o alungă în răcoarea
binefăcătoare a nopții
așteptând apoi
oricând mai târziu
sclipitoarea tumbă în nătânga realitate
____________________________
* Selecții din volumul Domnul de Rouă ,Ed. Cartea Românească ,2004
** Selecții din volumul, O viață amețitor de tristă , Ed. Diacritic, 2020
Textul reprezintă punctul de vedere al autorului.
Filozof si poet.”… Discret, timid chiar ,longilin ca un ghip de ghitara Fender, cu pleata mereu in acord, cu costumul de blues jeans inmuiat in rock-uri si blues-uri rarissime, Puiu a ramas la fel cum l-am cunoscut exact acum 25 de ani in toamna lui 1979…” ( Marcel Tolcea)