Evoluția Europei postbelice, generată şi de realizarea sferelor de influență, a reprezentat un punct de cotitură în dinamica relațiilor multiple ale acestor țări, cu toate consecințele clivajului rezultat în urma Tratatului de pace de la Paris. Aproape cincizeci de ani de bipolaritate ideologică a asigurat în Europa granițele statelor naționale, consemnate și acceptate prin norme juridice de drept internațional. Nici unul din marii actori politici ai lumii nu au fost dispuși să le încalce, indiferent de circumstanțele momentului invocat. În aceste condiții ”Stalin și-a limitat ambițiile, stabilindu-și controlul asupra a ceea ce devenea o Europă a sateliților – practic un nou imperiu regional intrat sub controlul și, de atunci înainte, sub protecția puterii militare sovietice, dar funcționând prin intermediul unor partide comuniste obediente”. [1]
Neînțelegerile, teama și neîncrederea, dincolo de diferențele majore în domeniul filosofiei politice și economice au alimentat ceea ce generic a fost consemnat de istorie, sociologie și politologie ca război rece. Armele nucleare au sporit confuzia și indeciziile celor mai importanți actori politici la nivel global. Protagoniștii acestui război neconvențional, în fond un concept socio-politic operaționalizat în timp, au fost SUA și URSS-ul. Menținerea sferelor de influență în Europa postbelică și coordonatele intrinseci ale războiului rece au subordonat națiunile și atitudinile marilor puteri și a aliaților lor în momente tensionate și cu multă încărcătură emoțională pentru un popor sau altul din zonă. ”Războiul rece a fost o expresie a profundului antagonism în domeniul ideilor și comportamentului, neînsoţit însă de dispute teritoriale și desfășurat prin urmare sub forma unei permanente critici. Și, dat fiind că nu presupunea dispute teritoriale, putea deveni un război global.”[2]
Impunerea acestui imperiu regional sub protecția URSS-ului și a ideologiei comuniste nu a fost un proces simplu. Schimbarea din temelii a structurilor statale, a mentalităților și credințelor oamenilor a fost un proces de durată ce s-a circumscris multor sacrificii umane. Nemulțumirile oamenilor, revoltele spontane sau manifestările de stradă au fost consemnate în RDG, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria începând cu primii ani ai deceniului șase. În paralel, la nivelul conducerii unor partide comuniste, mai ales după decesul lui Stalin, s-au desfășurat adevărate lupte subterane, pentru preluarea puterii, de regulă, între aripa prosovietică și cea naționalistă din sânul acestor partide.
Evenimentele din Ungaria anului 1956, cunoscute și sub numele de Revoluția ungară, au reprezentat o atitudine tranșantă împotriva sistemului sovietic impus în țara sa. Declarațiile publice ale lui Nagy, liderul maghiar, de la sfârșitul lui octombrie 1956 nu au lăsat loc de echivoc. El solicita ieșirea țării din Tratatul de la Varșovia și recunoașterea de către ONU a neutralității țării sale. În condițiile date în nici o situație URSS-ul nu putea accepta astfel de cerințe. Peter Calvacoressi, un reputat istoric, consemna: ”Înăbușirea revoluției maghiare din 1956 a fost unul din acele acte politice extrem de brutale, care-i afectează grav pe autori, dar care ține seama de faptul că, dacă o astfel de acțiune nu ar fi reprimată, efectele ei ar fi fost mult mai grave”.[3]
Cum au reacțional Occidentul și Statele Unite? Ce tip de analiză le-au comensurat comportamentele politice sau de altă natură în acele momente tragice? Henri Kissenger, unul dintre cei mai reputați oameni de stat americani, devoalează concluziile din spatele ușilor închise. ”Nici Statele Unite, nici aliații europeni nu au făcut vreun demers pentru a determina Națiunile Unite să analizeze mesajul lui Nagy în regim de urgență (recunoașterea neutralității – s.n.). Ar fi fost oare în puterea democrațiilor să le împiedice acțiunea? (intervenția sovietică – s.n.). Propaganda difuzată de Radio Europa liberă, produse un val de speranță ce depășise chiar și ceea ce preconizase Dulles (director CIA – s.n.) în articolul său în 1952 în revista Life. … Refuzul de a risca un război pentru a răsturna controlul comunist asupra Europei de Est fusese o politică americană explicită vreme de un deceniu. … Democrațiile nu erau în situația să pornească război din cauza Ungariei, dar ar fi putut contura spectrul costurilor politice și economice ale represiunii sovietice…. Însă, conducătorii Americii nu doreau să pună în pericol vieți americane pentru o cauză care, oricât le-ar fi frământat conștiința, nu privea în mod direct interesele securității americane…. Sub raportul intereselor, refuzul Americii de a-și asuma riscul războiului a fost inevitabil corespunzător…”[4]
În mod clar, o voce extrem de autorizată a politicii americane explică motivele neintervenției, cinismul fiind validat pentru a câta oară în vocabularul politicii. SUA și aliații europeni erau mult mai interesați atunci de criza Canalului de Suez, care oarecum s-a suprapus cu cea din Ungaria, tratată din punct de vedere practic, cu o indiferență totală. Există o anumită consecvență a Occidentului vizavi de mișcările sociale și pre revoluționare a popoarelor din estul Europei împotriva sistemului comunist. ”În ciuda unor vagi proteste occidentale această invazie (Cehoslovacia 1968 – s.n.) nu a reprezentat o amenințare la adresa păcii internaționale și nu a oprit cursul destinderii sovieto-americane …”. [5]
Dincolo de declarații și bune intenții, de recunoaștere a unor martiri, de reaşezare a unor evenimente la locul lor în istoria popoarelor est-europene, putem consemna:
În aceste condiții URSS, SUA și Aliații Occidentali au respectat cu strictețe înțelegerile postbelice în Europa. Revoluția ungară și intervenția din Cehoslovacia au fost ”marcate” de Occident la radio, În mass-media și cu aplauze pentru cei învinși. Războiul rece la nivel global a alimentat energiile, resursele umane și financiare, cursa înarmărilor către alte zone ale lumii. Noi, mai micii Europei est-europene, nefiind o țintă directă a intereselor occidentale din ultimii cincizeci de ani ai mileniului trecut, am rămas în așteptare. Timpul este singurul care poate clarifica anumite interferențe reale în istoria unui popor sau a altuia.
La şfîrşitul deceniului nouă, noi, românii, ungurii, bulgarii, polonezii, cehii, slovacii ne-am eliberat, am fost eliberaţi sau ne-au lăsat să ne eliberăm? Mai simplu a fost cu foștii iugoslavi. Într-o primă etapă s-au autoeliberat, după care a urmat ”teoria farfuriei geopolitice” care, odata scăpată din mână, s-a făcut țăndări.
[1] P. Calvacoressi, Rupeți rândurile!, Ed. Polirom, 2000,
p. 25
[2] P. Calvacoressi, Politica mondială după 1945, Ed. Allfa,
2000, p. X
[3] Idem, p, 280
[4] H. Kissinger, Diplomația, Ed. All, 2002, pp. 490-494
[5] P. Calvacoressi, op. cit. p. 286
Sociologist, University of Bucharest, Faculty of Philosophy, Sociology specialization. Phd. Sociology, University of Bucharest, PhD, Social and Political Sciences. Postgraduate in public administration / civil servants driving /, Organizational Management, National Institute of Administration, Bucharest. DIPLOME POSTUNIVERSITAIRE DE SPECIALISATION EN'' POULATION ET DEVELOPPEMENT'', CENTRE DEMOGRAPHIQUE O.N.U.-ROUMANIE. Certificate diploma, Three-step training program for social child protection specialists, USAID, WORLD LEARNING CHILDNET PROGRAM, UNICEF, CRIPS. Certificate of Developer, DFID, MMSS,BIRKS SINCLAIR&ASSOCIATESLTD.. Other certifications: Project manager. Trainer. Mediator. Expert in social work. . Measuring poverty and social exclusion. Fundamentals of Public Administration. Social Management. Social services development.
Global Goodwill Ambassador. Humanitarian. Sociologist, Head of Department, Executive Director, General Manager, Labour and Social Security Service, Olt County, ROMANIA. Associate Professor, University of Pitești, Romania.. RESEARCHER, IRSOP-MARKET RESEARCHCONSULTING Ltd., Bucharest. Expert, Birks Sinclair & Associates Ltd, Ministry of Labour, DFID. Member, Executive Secretary, COMMISSION FOR PROTECTION OF THE RIGHTS OF CHILDREN. Executive Secretary, Demography County Commission, OLT. Publications: BOOKS, RESEARCH, STUDIES, ESSEYS.