A bătut la uşă timid şi apoi a intrat, fără să mai aştepte răspunsul meu. 

Era portarul de noapte, pe care-l angajasem prin concurs, imediat după numirea mea în postul de director al Bibliotecii Orăşeneşti „Barbu Nemţeanu”.

– Ia loc! i-am zis. Treci direct la subiect!

– Domnule director, vă rog să-mi acordaţi un spor  de 13 la sută la salariu!

– Dar ce a intervenit nou în responsabilitățile dumitale, domnule, de-mi ceri plată suplimentară? 

– Au început să iasă, domnule director…

– Cine să iasă, unde? am întrebat, fără a-i acorda prea mare atenție.

– Autorii, scriitorii, Au început să iasă în oraş. De cum se lasă întunericul, dau buzna la uşă şi vor să iasă. De-ați vedea, domnule director, cum mă bat cu ei în fiecare seară, mi-ați da și o primă!

Am lăsat pixul cu care semnam nişte documente contabile, am ridicat uimit privirea şi am citit un fel de spaimă în ochii lui albaştri. Am simțit atunci că era vorba despre o chestiune extrem de serioasă, M-am așezat mai comod în scaun si i-am zis:

– Dă-i drumul, vreau amănunte!

Încurajat de vorbele mele, portarul de noapte se dezlănțui:

– Azi-noapte era să mă bat cu Agârbiceanu, I-am spus: „Măi, omule, n-am cum să-ţi dau drumul, dacă aude directorul, mă dă afară1”. El nu şi nu, zicea că e musai s-o vadă pe una, Fefeleaga, din Micro 40. Plângea, gesticula, mă ruga. Până la urmă, l-am lăsat să iasă. „Să nu stai mult, în trei ore să fii înapoi!” i-am strigat. Că eu am mare grijă de autorii noștri, țin la ei ca la ochii din cap, domnule director. 

– S-a  ţinut de cuvânt? A venit la timp?

– Chiar cu un sfert de oră mai devreme. Dar era tare fericit, cine ştie ce i-o fi spus Fefeleaga?

– Da, înțeleg. Dar, ia spune, Eminescu a încercat să iasă vreodată?

Omul şi-a plecat privirile în covorul persan din faţa biroului meu şi a tăcut.

– De Eminescu întrebam.

– Am reţinut, domnule director, de Mihai Eminescu, dar cu el e ceva special. N-am văzut om mai politicos… Coboară scările sfios, abia atinge covorul moale, acela verde, știți dumneavoastră, vine spre mine şi zice „Mai am un singur dor”, eu pricep imediat şi-i deschid larg uşa. Ţin foarte mult la domnul Eminescu, chiar şi atunci când vine înapoi aşa de scârbit, încât înjură, da, înjură, domnule director, zice tare de se aude în toată biblioteca: „Tu-i neamul nevoii!”  Eu mă fac ca nu aud si mă dau la o parte, ca să-l las să treacă.

          – Te-a agresat vreunul, a încercat cineva să te atace? Am putea dubla paza.

– De atacat, nu m-a atacat nimeni, avem scriitori cuminţi, domnule director, dar este unul, cam sfrijit, Rabelais îl cheamă, nu-i de-al nostru, se vede de la o poştă că-i francez, el coboară cu mare tărăboi, făcut de două matahale care-l însoţesc…

– Gargantua şi Pantagruel?

– Da, chiar aşa strigă la ei. Se întorc spre dimineață duhnind a usturoi şi a şampanie. Dar nici cu franțuzul nu-i mare bai, cel mai mult mă scoate din țâțâni unul de-al nostru, nu-i de pe aici din zona și e tare ciudat și al naibii de gălăgios.

– Cine-i ăla, domnule portar de noapte? Avem așa ceva în dotare? Cu el trebuia să începi.

– Mi-a fost cam frică să vă zis, e unul, Ion Budai Deleanu. Ăsta, domnule, coboară cu o șatra întreagă, cu femei colorate și puradei în picioarele goale, cu bărbați mustăcioși și amețiți, cântă, înjură, blestemă, fac un tărăboi de trezesc toți autorii care dorm în depozite. Se mai potolesc când îl rog eu frumos să se potolească, „Nea Ioane, îi zic, avem și scriitoare pe aici, nu se cuvine!”. 

         – Ies şi femeile?

– Mai rar. O dată, m-am pomenit la ieşire cu Hortensia Papadat-Bengescu. Mi-a zis că trebuie să ajungă la Iveşti, că are acolo un proces de moștenire, cu o casă şi nişte pământ. I-am dat învoire trei zile, că-i damă bună…

– Asta cu „damă bună” e din Caragiale. Te pomenești că și el iese.

– Să n-aud de el! Ăsta-i mare pişicher. Odată, am vrut să-l opresc şi el s-a apucat, scuzaţi-mi expresia, să-mi numere steagurile de la intrare, curioasă treabă, că tot două ieşeau mereu, al nostru şi a al Uniunii Europene. 

Aici portarul de noapte făcu o pauză, își șterse cu o batistă albă fruntea asuprită de broboane de sudare, apoi continuă:

– Ei, domnule director, dacă v-aş spune tot ce păţesc eu noapte de noapte cu zurbagii ăştia de scriitori, v-ar apuca groaza şi chiar compasiunea faţă de sărmana mea slujbă. Ca să nu mai zic de leafă, mică, după buget, coane director…

– Te-a corupt șmecherul ăla de Caragiale.

În acel moment se auzi un nou bătut la uşă.

– Intră! am strigat.

Era Mihail Sadoveanu. Înalt, masiv, greoi, cu o privire albastră greu de întâmpinat, îmbrăcat impecabil, îmi zise chiar din uşă:

– Are dreptate bărbatul aista! E musai, directore, să-i măreşti mătăluță leafa. Că-i tare mică și neîndestulătoare, e un om necăjit și tare se mai luptă cu neajunsurile

– Am înţeles maestre, i-o dublez!

Cei doi au ieşit, strângându-şi mâinile conspirativ, iar eu am chemat contabilul şef. Trebuia să mă ţin de cuvânt.

– Mai stai o clipă! i-am strigat portarului, care tocmai dădea să închidă ușa după el.

– Da, domn director, ascult..

– Auzi, dacă vezi cumva că vrea să iasă unul Karl Marx, să suni de îndată la 112!