Declanșarea Primului Război Mondial în vara anului 1914, ca urmare a confruntărilor politice şi economice dintre Tripla Alianţă şi Antanta, a însemnat, pentru noi, momentul crucial al finalizării eforturilor de veacuri pentru unificarea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat, România Mare. În primii doi ani de neutralitate, s-au purtat tratative cu ţările membre ale Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Italia) și s-au făcut uriașe eforturi de a improviza şi completa echipamentele militare – în special artileria grea, aviaţia, mitralierele, aparatele de transmisiune ş.a. – şi a desăvârşi instrucţia. Contextul internațional nefavorabil, toate statele furnizoare aflându-se în stare de război, a determinat constrângerea la o pregătire prin mijloace proprii, în condiţiile industriale precare ale ţării, cu consecințe previzibile. Semnarea tratatului cu Antanta, la 17 august 1916, obținea, în primul rând, decizia recunoaşterii, de către marile puteri, a dreptului de a se uni teritoriile româneşti din imperiul dualist, precum și sprijin militar, promisiuni care nu vor fi onorate decât mult mai târziu. Tratatul de Alianţă şi Convenţia Militară cu Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Italia, în afară de consfinţirea unirii Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, a impus însă României să declare război Austro-Ungariei, până la data de 28 august 1916.
În urma campaniei din 1916, armata română a înregistrat imense pierderi de vieți omenești: 250.000 de militari, dintre care, peste 100.000 de morţi şi dispăruţi, 50.000 de răniţi, 100.000 prizonieri. Costurile enorme ale României sunt amplu detaliate în scrierile istoricului Ion Bulei, a cărui radiografie privind suferințele și umilințele îndurate de populația civilă reflectă dimensiunea tragică a reîntregirii noastre teritoriale
După un marş triumfal în Transilvania, armata română a suferit dezastru după dezastru. Lăsată aproape singură în faţa a patru armate, printre care cea germană – bine înzestrată și foarte puternică, – dar şi deloc pregătită de război, România a cedat. Nu fără momente de rezistenţă eroică, armata română a fost pur şi simplu măturată de trupele conjugate ale nemţilor, austro-ungarilor, turcilor şi bulgarilor. Mai mult decât atât, după un început catastrofal de război, românii au rămas şi fără capitala ţării. Bucureştiul era ocupat de trupele germane în luna decembrie a anului 1916, iar Dobrogea cădea și ea în mâinile bulgarilor.
Teritoriul României s-a redus, astfel, doar la Moldova, acolo unde s-a retras administraţia, în vreme ce, în teritoriul cucerit, armatele de ocupaţie s-au dezlănţuit şi au jefuit crunt România. Armata a 9 a germană, care ocupase Bucureştiul, a declanșat aici o adevărată teroare. Bucureştiul e descris de Alfred von Olberg ca ”un mare oraş, curat şi modern. Străzile principale asfaltate, cele secundare pavate, numeroase clădiri de stat şi publice, vile magnifice, hoteluri foarte bine întreţinute, multe restaurante ademenitoare şi cafenele extraordinar de elegante, cele mai multe în stilul caracteristic parizian, tramvaie electrice, tramvaie cu cai pe liniile mai puţin importante, pe scurt, un oraş modern – desigur, ici şi acolo, cu influenţe orientale”. Un oraş care îl frapează pe feldmareşalul von Mackensen, mai adaugă istoricul Ioan Bulei. Iar nemţii nu s-au sfiit să-l jefuiască. Şi nu doar capitala, ci toată regiunea Munteniei şi cea a Olteniei, aflate sub ocupaţie. Au îndepărtat pe toți martorii europeni, după cum ne relatează presa internațională. „La ocuparea Munteniei, germanii s-au grăbit să înlăture numaidecât pe toţi martorii neplăcuţi ai purtării lor în teritoriul cotropit. A doua zi după ocuparea Bucureştilor, au înştiinţat pe reprezentanţii Americii şi Olandei să părăsească Bucureştiul”, se preciza în ziarul ”The Times”, din aceea perioadă. S-a început jaful asupra bunurilor de toate felurile, de la alimente, la materii prime, o parte pentru armatele de ocupaţie şi pentru efortul de război german, cealaltă parte fiind trimisă acasă. Dimensiunea jafului este descrisă mai bine de cifre. ”Germania şi Austro-Ungaria, în vremea ocupaţiei, transportă, pe teritoriul lor, 2-3 milioane de tone de alimente şi nutreţ, 100.000 de vagoane cu cereale, păstăi, marmeladă, peşte, articole de lux, săpun. Câmpurile de petrol, vitale pentru Puterile Centrale, furnizează 1.478.765 tone de ţiţei. Practic, economia românească e prădată”, scrie acelaşi Ion Bulei. Nu au scăpat nici măcar clanţele de la uşi, acoperişurile clădirilor şi orice putea fi luat. ”Pentru nevoile războiului, ocupanţii rechiziţionează şi cupru şi aramă. Aşa se ia coronamentul de aramă al Palatului Justiţiei, înlocuindu-se cu o simplă tinichea. În pericol ajung acoperişurile de aramă ale unora dintre monumentele istorice ale ţării: Biserica Domnească, din Curtea de Argeş, Mitropolia, din Târgovişte…. Cu numeroase intervenţii la Mackensen, se reuşeşte salvarea lor. Mai greu e cu salvarea clopotelor”, adaugă autorul. De altfel, până şi nemţii recunosc că au furat aproape peste măsură. ”N-aş vrea să fiu ministru de Finanţe al României în deceniile următoare, dar nici contribuabil român”, preciza von Mackensen, după ce a văzut cât s-a luat din România. Au fost prădate regiuni întregi din teritoriile ocupate de nemţi, unguri şi austrieci care, deşi consideraţi civilizaţi în epocă, s-au întrecut în jafuri. Şi nu numai în Bucureşti. Zonele rurale au fost pur şi simplu sărăcite. Animalele, cerealele, cartofii şi brânza erau luate cu forţa de la ţărani. Nu scăpau nici untura şi, evident, băuturile alcoolice. Erau golite lăzile cu zestre şi cuferele cu pânzeturi. Orice obiect ascuns de ţăran şi descoperit de neamţ sau ungur era confiscat iar proprietarul arestat. ”Am văzut cum un ofiţer german umbla din casă în casă, cu patru soldaţi şi cu doi câini dresaţi, căutând după alimente; câinii indicau locul unde bieţii oameni îşi îngropaseră, în pământ, anumite articole de hrană, haine, rufe”, se arăta într-o relatare. Se spune că, atât ungurii, cât şi nemţii împuşcau câinii din curți, pentru a fura orice obiect util. Până şi cârciumarii au fost ruinați, fiindu-le rechiziţionate toate bunurile.
Românii au fost jefuiți şi umiliţi de trupele de ocupaţie, primind, în schimb, ,,bonuri”, batjocoritoare, pe care scria că li s-a plătit ,,cu palme” pentru lucrurile rechiziționate. Erau jefuiţi, bătuţi și luaţi cu forţa la muncă, obligaţi să se prezinte la apel de trei ori pe zi, silnicie pentru care primeau mâncare doar atât cât să supravieţuiască (400 de grame de pâine şi 200 de grame de carne pe săptămână, de persoană). În Bucureşti, populaţia a primit alte buletine cu care să se legitimeze. Bisericile au fost devastate şi transformate în grajduri, casele refugiaţilor prădate fără excepție, oamenii apți de muncă luaţi cu forţa din sate și deportați, fără a se mai afla ceva despre ei.
Ungurii au fost la fel de nemiloşi, jefuind totul. „Li se ia sătenilor totul, fără nicio plată, ignorând cu totul protestările, ţipetele femeilor şi copiilor. Am văzut o biată femeie care, cu cei 8 copii ai săi, s-a pus în genunchi înaintea ungurului, ca să nu o lase să moară de foame. Ungurul a lovit-o cu piciorul! I-am văzut, în Buzău, oprind o femeie cu căruţă, deshămându-i calul şi prinzându-l la căruţa lor”, arată o altă mărturie contemporană.
Bulgarii şi turcii s-au întrecut în brutalitate, în anii Primului Război Mondial. Dacă nemţii şi ungurii s-au ocupat cu jafuri şi bătăi, bulgarii şi turcii au semănat teroare, violând fără cruțare pe fetele și femeile din sat, cel mai adesea în fața soţilor. Apoi, au luat şi tot ce au găsit prin case, lăsând locuitorii fără resurse de supraviețuire. Bulgarii au procedat la fel, necruțând nicio femeie din satele ocupate. ”Trupele bulgare au intrat în sat, în ziua de 23 decembrie, unde au stat numai 24 de ore. În aceste 24 de ore, soldaţii bulgari au violat aproape toate fetele şi femeile din sat, pe multe din ele chiar în faţa bărbaţilor”, mărturisea un arendaş din satul Cotul Mihalea, judeţul Brăila. Bineînţeles, bătăile şi violurile erau însoţite de jafuri. În Bucureşti, în zona de periferie, lucrurile se petreceau la fel. Soldaţii din armatele de ocupaţie au semănat teroare în mahalale. Toate jafurile şi violurile au fost confirmate oficial, în vara lui 1917, de o comisie româno-rusă.
După încheierea campaniei din anul 1916, guvernul român s-a străduit să reactualizeze angajamentele luate de aliaţi faţă de ţara noastră, să convingă asupra importanţei pe care o prezenta teatrul de război din România. În urma armistiţiului de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial a luat sfârşit. Ulterior, la Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a confirmat constituirea României Mari.
În campania anilor 1916-1918, în baza ordinelor Marelui Stat Major, s-a constituit Serviciul Religios al Armatei, al cărui protopop era Constantin Nazarie, în gradul de colonel asimilat. Au fost mobilizaţi 204 preoți: 135 (53,57%) erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai facultăţii de teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase), 10 cu patru clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, iar 6 cu studii neidentificate. La sfârşitul războiului, s-a înregistrat, ca pierderi de război, un număr de 30 de preoţi, dintre care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi. La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată, adjutant Constantin Prezan, fost şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios, a spus, între altele: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru clerul care, alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”.
Jertfele bisericii ortodoxe române se regăsesc, la fel de dramatic, și în soarta numeroaselor lăcașe de cult, distruse, ruinate și jefuite de: odoare, clopote, arhive, icoane și cărți sfinte. Despre acestea, unele documente (din păcate, nu foarte multe) din arhivele naționale, filiala Argeș, vin cu mărturii detaliate, care dau măsura impresionantă a sacrificiilor închinate întregirii țări și întemeierii unui stat european demn, bazat pe conștiința de neam și credință.
Una dintre localitățíle cele mai expuse consecințelor războiului a fost comuna Rucăr. Situată la 750 m altitudine, pe DN73 Pitești – Câmpulung, este o veche așezare a județului Argeș, în vechile hărți latine fiind consemnată sub denumirea Ruffa Arbor, iar în documentele slavo-române, sub numele de Rukel, Rukal, Rucal (după cum apare în Proclamația guvernului provizoriu de la 1848).
Rucărul, despre care se crede că ar fi funcționat și ca reședință domnească temporară, în vremea lui Vlad Țepeș (1459-1460), are o semnificativă însemnătate istorică, aici desfășurându-se, în 1522, lupta dintre Radu de la Afumați și Mehmed-beg (român turcit, pretendent la tronul Țării Românești), bătălie înscrisă pe piatra de mormânt a voievodului, din biserica-necropolă a Mănăstirii Curtea de Argeș; o sută de ani mai târziu, la 17 mai 1653, avea loc ,,lupta de orgolii,, dintre voievozii Matei Basarab(1632-1654) și Vasile Lupu(1634-1653), după cum o descria doamna Elena, soția domnitorului Matei Basarab.
Aici, în Rucărul de Jos, în timpul ocupației germane din 1916, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost transformată în lagăr de prizonieri. Aceasta este ctitorită între anii 1890-1894, pe locul unei biserici mai vechi, din 1749 (care a supraviețuit până în 1890, când a fost demolată și reîncepută construcția actualului lăcaș, prin grija regelui Carol I, cu ajutorul boierilor și al enoriașilor, după cum se consemnează în pisanie). Sunt remarcabile pictura în frescă, executată în 1894, de pictorii Nicolae Vermont și polonezul W. Blendowski (fresca a fost restaurată de Elena Vasilescu), precum și iconostasul din lemn, sculptat, cu motive geometrice și florale, de Petre Ducanu, în 1892.
Biserica are formă de navă cu două turle, cu lungimea de 30 m și lățimea de 10 m, altar semicircular spațios, cu semicupolă.
Pe parcursul Primului Război Mondial, Rucărul a fost cucerit de armata germană, în 1916, episod în care au fost distruse peste 150 de case și au pierit 177 de săteni și ostași. Menționăm că primul militar erou din armata română, căzut în prima bătălie a acestui război, din 14/27 spre 15/28 august 1916, de la Valea Mare-Mateiaș, a fost colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, comandant secund al Regimentului 30 Dorobanți Muscel. Memoria lui este omagiată de urmași printr-un frumos monument din piatră de Albești, ridicat la Fundata-Brașov, pe care este inscripționat Eroul colonel Gheorghe Poenaru Bordea, cel dintâi ofițer căzut vitejește pentru strămutarea acestui hotar. Tragedia familiei Bordea-Poenaru avea să fie și mai mare în octombrie 1916 când, în Munții Buzăului, avea să moară ca erou și fratele său, Ion Peonaru-Bordea, magistrat în Clejani.
Universitatea București, Facultatea de Filosofie, Secția Sociologie
Cursuri (4 ani/fiecare ) de specializare în Muzeologie și Etnografie
Studii doctorale în Istoria meșteșugurilor tradiționale din Argeș
Expert național în etnografia românească.
FUNCȚII:
Sociolog la Combinatul Metalurgic Industria Sârmei, Câmpia Turzii, jud. Cluj
Muzeograf la Muzeul Golești
Cercetător științific, șef Secție Istorie - Etnografie, director adjunct
Director general al Muzeului Golești (14 ANI), devenit, din 2003, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii
Golești, instituție muzeală de importanță națională
Cercetător științific și expert național în etnografie, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești.
Publicarea unui număr de nouă volume (ca autor unic, în colaborare și coordonator științific)
Coordonarea volumului IV și autor de texte (în), Enciclopedia Argeșului și Muscelului (în curs)
Redactarea, prezentarea și publicarea unui număr de 106 articole , comunicări științifice și studii de
specialitate în simpozioane naționale, reviste științifice muzeale