Brâncuşi caută vremelnicia «paşilor pe nisipul eternităţii»!

Orice reflecţie filosofico-metafizică despre “ERA” Brâncuşi în creaţia artistică a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, ca şi despre ceea ce avea să devină marele Brâncuşi în arhitectura spirituală a post-modernismului în artă, desigur, printr-o abordare care avea să depăşească într-un timp fără memorie cadrul strict determinat al culturii europene, putem spune că meditaţia propriu-zisă deschide, în marea ei profunzime, perspectiva unei schimbări fundamentale care converge către ideea unei efemerităţi ce sfidează limitele spaţiului şi timpului einsteinian, dar în acelaşi context parcă ne apropie de maniera unei eternităţi multidimensionale a transfigurării formelor pure. 

“Lecţia de viaţă” nu este doar opera nemuritoare ce ne-a lăsat-o Brâncuşi!

Creator al contrastelor care se ivesc dincolo de percepţia dimensiunilor propriu-zise, Brâncuşi ne priveşte cu ochiul minţii şi ne judecă detaşat de confuzia criteriilor estetice, pentru că atunci când spune că a făcut “paşi pe nisipul eternităţii”, de fapt, marele artist nu desparte nicidecum vremelnicia clipei de privirea spre absolut, aşa cum nu apropie câtuşi de puţin relativitatea curgerii ineluctabile a timpului de propagarea unei idei care se insinuează în structura materială a pietrei cioplite sau în strălucirea interioară a metalului care se topeşte de atâta splendoare! “Lecţia de viaţă” nu este doar opera nemuritoare pe care ne-a lăsat-o Brâncuşi, ci, predispoziţia lui pasională de a educa mintea şi sufletul nostru prin adevărate modele care proiectează omul într-un spaţiu nedefinit şi de a ne oferi, din când în când, acele resorturi ale trezirii la realitate, ca întruchipări ale devenirii fiinţei noastre într-un timp care transcende oricărei tresăriri de orgoliu a civilizaţiei efemerului! Prin ochiul interior al unui sculptor care se îndreaptă spre origini şi ajunge la rădăcina creaţiei omului, Brâncuşi a reamintit de fiecare dată arhetipurile existenţei noastre, uneori accesate şi profund conexate printr-un lung efort de anamneză, poate ca un act educaţional vizibil în variantele multiple ale aceleiaşi idei şi ale aceleiaşi opere disecate printr-un profetism întors spre timpul primordial Da, o permanentă privire spre modelul arhaic se face mereu simţită în creaţia marelui sculptor, mai ales că unele arhetipuri ancestrale devin în sculptura brâncuşiană, forme sau ipostaze ale unei idei lansate în absolut, dar în a căror stilistică poate fi dedus mesajul pierdut al unei vârste ingenue a trezirii la realitate a umanităţii. De aceea, a lectura unui mit arhaic al vremelniciei “paşilor pe nisipul eternităţii”, actualizat prin intermediul operei lui Brâncuşi implică un avantaj de care reflecţia metafizică actuală trebuie să beneficieze din plin, iar aceasta, cu atât mai mult cu cât, în cazul lui, reîntoarcerea la înţelegerea primitivă a vecinătăţii sacrului cu profanul ţine de ordinul proiectului artistic, al gustului estetic şi al reversului spiritual. Dacă marele artist izbutise, printr-o extraordinară “anamneză” să readucă la viaţă forme pure, simboluri cosmice şi semnificaţii arhaice, credem că Brâncuşi regăseşte tocmai urmele pierdute ale divinului umanizat, acele urme ale “paşilor pe nisipul eternităţii”, ca nişte etape necesare reparcurgerii drumului spre centrul Universului, pentru ca solidarizând din nou materia cu forma, şi pe acestea două cu Ideea, sculptura brâncuşiană redeschide accesul spre arhetipul care eternizează materialul cu viaţă sau spiritualul înomenit. Iată că interiorizarea informaţiilor despre logos şi a logosului în arta “privirii interioare” constituie piedestalul pe care tocmai Ideea l-a aşezat în opera saturată arhetipal, iar în acest fel, credem că primul pas “ pe nisipul eternităţii” revelează chiar aventura eternei reîntoarceri, cu metamorfozele care însoţesc entuziasmul, sincopele şi dilemele acestei aventuri spirituale! 

“Misterul fecundităţii şi al morţii – misterul acestei iubiri care va supravieţui”!

Metafora “paşilor pe nisipul eternităţii” se referă la capacitatea operei brâncuşiene de a asimila mai mult intuitiv şi mai profund contemplativ sensuri şi conţinuturi ale unei mitologii pierdute a spiritului indo-european, aceasta fiind în opera brâncuşiană şi capacitatea de a reda cu fidelitate un mit central al Europei reflexive, conţinut în opera platoniciană şi transmis pe filieră literară până în modernitatea târzie, dincolo de avatarurile multiple pe care i le-a dat poezia şi, în egală măsură, artele figurative. Mitul sensibilităţii diafane şi al feminităţii care naşte şi renaşte din ea însăşi, credem că e transfigurat de către Brâncuşi în binecunoscutul Sărut, a cărui morfologie şi ale cărui variante lasă să se înţeleagă inclusiv reflecţia brâncuşiană asupra temei erotice şi a destinului iubirii în temporalitate. Să avem în vedere că Sidney Geist redă cuvintele sculptorului însuşi, pe care le considerăm, astfel, suficiente în elucidarea semanticii, dar şi simbolismului suportului analizei noastre, pentru că la Brâncuşi, nu se sărută oamenii între ei, ci oamenii sărută eternitatea! Să reţinem că Brâncuşi spune: “În «Sărutul» nu a fost vorba despre o copie fidelă a două modele (…), ci despre o viziune a iubirii fără de moarte, pe care eu «am văzut-o» cu ochii minţii. (…) misterul fecundităţii şi al morţii rămâne însuşi misterul acestei iubiri care va supravieţui chiar şi dincolo de mormânt”, iar acest “dincolo de mormânt” dezvăluie legătura omului ipostaziat prin opera artistică şi prin creaţia însăşi cu eternitatea! Vom dezvolta şi o hermeneutică sumară, convinşi fiind de faptul că analiza poate furniza sensurile necesare, mai ales că analiza conduce la o apreciere a naturii umane şi a prefacerilor la care a fost ea supusă, pornind de la supoziţia că atunci când caută şi descoperă vremelnicia “paşilor pe nisipul eternităţii”, opera brâncuşiană e chiar interpretarea detaliată asupra condiţiei umane şi, mai mult, asupra modului în care omul poate recuceri o stare pierdută prin amnezia cauzată de căderea în relativitatea care desparte spiritul de reîntregirea individului. Văzând “cu ochii minţii” vremelnicia “paşilor pe nisipul eternităţii”, aşa cum el însuşi mărturiseşte, dar şi descoperind sensul iubirii care nu moare, Brâncuşi a elaborat un comentariu vizual şi o reflecţie artistică a marii căutări de sine, care se desăvârşeşte în căutarea şi în descoperirea celuilalt. Prin urmele “paşilor pe nisipul eternităţii” sculptorul restituie demnitatea primordială a unei fiinţe care se caută pe sine, verticalitatea acestei fiinţe ale cărei bucurii aurorale ale iubirii transpar dincolo de îmbrăţişarea în piatră care ne e dată sculptural.

“Omul întâlneşte o realitate şi o forţă care aparţin unei alte lumi”!

Într-un fel, sculptura lui Brâncuşi e mai aproape de imaginea deplină a iubirii de absolut, prin etalarea unor modele culturale disecate prin rafinamentul lor, iar acestea poartă cu sine emblema artistului şi a şcolii, pe de o parte, respective, amintirea împovărătoare a tradiţiei sculptural anterioare, de altă parte, un gen de simbolistică nefinalizată şi realizată prin cioplire în piatră sau în metal cu irizări luminiscente. Da, urmele “paşilor pe nisipul eternităţii” demonstrează că opera brâncuşiană comunică modelul dinamic al curgerii timpului şi al trecerii omului prin lume, poate un model educaţional şi foarte profund, pe alocuri saturat de sensuri şi concordant Ideii pe care sufletul şi-o reaminteşte privind tabloul aceleiaşi metafizici a omului care îşi contemplă paşii curgerii vieţii sale! Vedem că în această autenticitate a operei se regăseşte şi demnitatea superioară a fiinţei ancestrale pe care o reprezintă opera brâncuşiană în multitudinea formelor sale de exprimare. Pe de altă parte, însă, Brâncuşi era pe deplin conştient de simbolismul pe care îl încifra vremelnicia “paşilor pe nisipul eternităţii”, ca o perspectivă care aduce în atenţie şi pune în legătură sculptura cu mitul literar, prin aceea că pentru opera sculpturală, funcţia anamnetică e completată de cea terapeutică, fiindcă a vedea înseamnă a interioriza, iar interiorizarea unei imagini a unităţii primordiale înseamnă a trăi bucuria unei promisiuni realizabile în formă şi conţinut! Aşadar, putem concluziona, folosind cuvintele mitului primordial, că metafora “paşilor pe nisipul eternităţii” transcende efemeritatea vieţii sculptorului însuşi, mai ales că materia acestei dăinuiri nu e câtuşi de puţin străină de sensul pe care Brâncuşi însuşi a dorit să i-l ofere spunând: “Duritatea, asprimea, permanenţa materiei reprezintă pentru conştiinţa religioasă a primitivului o hierofanie. (…) Piatra este, rămâne aceeaşi, subzistă. (…) Stânca îi revelează ceva care transcende precaritatea condiţiei lui umane, (…) în măreţia şi duritatea ei, în forma sau culoarea ei, omul întâlneşte o realitate şi o forţă care aparţin unei alte lumi, alta decât lumea profană”, sau, cum am zice noi, alta decât efemeritatea unei clipe fulgurante! Dar, dacă m-ar întreba cineva, cum percep efemerul “paşilor pe nisipul eternităţii”, cred că l-aş îndemna pe acel cineva să contemple “Cumințenia Pământului”, acea acumulare interioară, sugerând liniștea preaplinului, o armonie perfect ritmată a curbelor de gând, o cuprindere întrebătoare, dar calmă, a sinelui neîncăput în vestimentaţia absolutului, incitând până la exasperare gândirea contemporanilor şi conturând matca abordărilor dialectice, cu profunde reverberații de neoprit peste timp și spațiu. Aceste urme ale paşilor dezvăluie simțirea fremătândă și gândirea căutândă a omului neobosit, aruncând o punte-arcadă spre aceste izvoare nesecate ale creaţiei geniale, aspirând înspre prezentul nostru învolburat sâmburi de lumină, pe care i-a semănat cu cel mai firesc efort creator marele Brâncuşi, pe calea atât de întortocheată a mereu surpinzătorului destin, căruia suntem supuși, fără a ne supune în totalitate!

Brâncuşi-creatorul a văzut omul îndumnezeit ca un stăpân al Universului! 

Efemerul vieţii sfâșiate de răspunderea alegerii, la “răscrucea” contemporană de drumuri presărate cu iluzii, unele neclare, altele blocate și multe umblate fără folos, urmele “paşilor pe nisipul eternităţii” lansează un strigăt de trezire a spiritului amenințat să cadă pradă “nisipurilor mişcătoare”, când atotputernicia și lăcomia deţinătorilor de capital financiar şi fariseismul “vânzătorilor de iluzii” au aprins rugurile necruțătoare, întru arderea prostiei şi a mediocrităţii care distruge şi care distrage atenţia de la lucrurile esenţiale! Dincolo de urmele “paşilor pe nisipul eternităţii” parcă trăim într-o nesiguranță cinic programată, ne învârtim în cercuri acrobatice ale repetiţiilor sumare, când fiecare vrea să pară mai tenace, de parcă nici nu mai știm când să ne oprim, când spectaculos ne rostogolim în abisul paşilor timizi şi “fixaţi” pe nisipurile mişcătoare! Brâncuşi-creatorul a văzut omul îndumnezeit ca un stăpân al Universului, cu cetățeni egali, într-o lume bazată pe libertate, prietenie și fraternitate, un vis rămas, cel puțin până astăzi, o verificată utopie! Când Brâncuşi caută cu obstinaţie vremelnicia “paşilor pe nisipul eternităţii”, poate că este util de relevat dimensiunea programatică, subiacentă creativităţii brâncuşiene: meticulozitatea cercetării din varii perspective a fiecărui motiv, mergând până la suscitarea deliberată a unor ipostaze contrarii, apte să scoată la lumină şi să dea limpede seamă de diversitatea şi fluiditatea semnificaţiilor, îmbogăţindu-le. Tocmai de aceea, spune Brâncuşi: “Sculptura nu este altceva decât apă, apa însăşi“, iar dacă această mărturie exprimată metaforic este conjugată celei în care artistul protestează contra efectului de încremenire, efectului de fantomatic pe care îl dau “paşii pe nisipul eternităţii”, din intenţia de a configura trecerea la sculptura de factură academică, s-ar putea deduce că “sculptura ca apa” desemnează altceva decât urmele paşilor pe praf de nisip! Iar faţă de hipertrofierea funcţiei mimetice, asimilată conceptual de estetica academică şi de virtuozitatea artistică, toate acestea apar ca un îndemn adresat generaţiei moderne să reacţioneze creator. Brâncuşi imaginează o sculptură a reflexivităţii, deliberat concepută să accentueze statutul «energetic» al operei de artă, ca entitate menită să absoarbă nu doar forme, cât mai ales înclinaţii spre elanuri care să reflecte clipele, amplificându-le, să redea paşii, afundându-i în firicele de nisip! De aceea, metafora “paşilor pe nisipul eternităţii” nu se vrea pentru marele artist, doar un tablou inert şi inept, ci, o imagine vie a spiritualizării, a mântuirii efemerului de către fiinţa muritoare prin absorbţie, fie şi virtuală, în infinitul bolţii în care tronează Dumnezeu Creatorul!

Textul reprezintă punctul de vedere al autorului.

Profesor dr. Vasile GOGONEA

Profesor dr. Vasile GOGONEA

Post Views: 35